Ceea ce voi
spune, nu se doreşte o pledoarie pentru împietrirea inimii în faţa suferinţei.
Îmi asum, totuşi, riscul de a fi aspru criticată, pedepsită sau ignorată ca fiind în
contradicţie cu vremurile.
Învăţăm, din cea
mai fragedă pruncie că trebuie să fim buni, sensibili la suferinţa celor slabi,
să ajutăm pe cei aflaţi la greu şi nevoie. Avem pilde frumoase în Scripturi, dar mai ales în filmele
americane. Vedete mondiale, aflate la a n-a tinereţe devin susţinătoarele celor
oropsiţi: copii fără carte din Africa, fete violate din India, câini şi pisici
abandonate, porumbei de sub streaşina blocului ....
Iar aici e prima
ciudăţenie pentru mine: cum stabilim, cine are nevoie de ajutorul nostru?
Aş da nişte
criterii, pe care am de gând să le ilustrez:
1.
Cel
în nevoie să nu sufere în casa mea, nici măcar în apropierea mea. Dacă am o
rudă, un membru de familie bolnav/ă, singur/ă, bătrân/ă, cumva nu-mi convine să
mă gândesc la el sau ea ca la obiectul ideal al milei mele. Vezi, doamne, bătrânii
sunt urâţi, plângăcioşi, de la o vârstă miros a bătrâneţe, mai au şi pretenţii
să fie vizitaţi cât mai des. Bolnavii sunt deprimanţi şi fără şanse, iar cei
rămaşi singuri ne duc la disperare cu vorbăria şi neputinţa lor. Poate mai şi
vorbesc prostii, fiindcă sunt sclerozaţi, alzheimerizaţi sau, pur şi simplu,
obositori. Iar după ce le-am făcut vizita obligatorie, poate că nici măcar nu
ne fac să simţim că am făcut o faptă bună.
2.
Ajutorul
acordat să fie ocazional, nu permanent, de preferinţă legat de momentele mele
de maximă sensibilitate pentru suferinţa altora: de Crăciun şi de Paşti. Aşa că
bieţii copii şi bătrâni din cămine, de care habar nu avem pe toată durata
anului, primesc în vreo patru zile din an atâtea dulciuri, haine, spectacole
ale copilaşilor noştri, încât li se apleacă din toate punctele de vedere.
3.
Să nu
am răspunderea celor pe care îi ajut. Şi aici am o sublistă:
·
Să
hrănesc câinii vagabonzi. E foarte frumos. Mă duc în parc şi duc maidanezului
meu preferat, mâncare cât cuprinde. Să îndrăznească cineva să spună că nu sunt
un suflet nobil! Apoi câinele atacă câte un alt căţel dus în lesă de stăpânul
său, câte un copil care se nimereşte să se joace acolo, fiindcă s-a înstăpânit
pe locul unde primeşte de mâncare. În calitate de binefăcător al maidanezului
meu îi voi lua apărarea în faţa celor care ar îndrăzni să-l pună la punct. Ce
copil! Ce câine de apartament? Ce bătrână prăpădită care se nimereşte să treacă
tocmai pe-acolo şi îmi deranjează odorul? Dar ferească sfântu să mă sfătuiască
vreunul să-l iau acasă, dacă îl hrănesc! Asta ar fi deja un mare deranj pentru
mine.
·
Să
hrănesc porumbeii de sub streaşina blocului. Uau, ce frumoşi sunt! Ce frumos
uguie, ce sunete minunate scot aripile lor când zboară! Sunt un adevărat
spectacol. E adevărat, chiar şi cea mai albă porumbiţă produce aceeaşi
cantitate de guano pe pervazele şi balcoanele vecinilor nevinovaţi, ca oricare
alt porumbel obişnuit, intră la fel prin ferestrele lăsate deschise şi
murdăreşte casa scărilor, face mizerie în pod şi îndepărtează eventualii
lilieci, altfel tot mai rari din cauza inundaţiei de porumbei. Argumentul meu
este: vai, săracii, dar nu vedeţi că le e foame? Doar că porumbeilor le este
foame permanent şi mănâncă doar seminţe, mlădiţele tinere ale plantelor de pe
balcoane şi se îngraşă în neştire, fiindcă nu mai trebuie nici măcar să zboare
până pe câmpul din afara oraşului pentru a găsi boabe şi fac tot mai mulţi pui
care trebuie hrăniţi. Dar eu mă simt ca Sfânta Tereza, cu porumbeii
ciugulindu-mi din palmă şi şezându-mi pe umăr. Că un cartier întreg suferă de
mizeria lăsată de protejaţii mei? Pot eu să le zic, unde să găinăţeze? Pot eu
să le interzic să distrugă florile din balcoanele vecine, să pască mlădiţele de
plante, să-şi facă siesta pe florile din jgheaburi?
·
Mai
anii trecuţi un suflet milos hrănea homleşii care se aciuaseră în casa
scărilor. De o sărbătoare, Crăciun, cred, le-a lăsat o oală mare cu sarmale.
Dar nu s-a gândit şi la alte nevoi ale acelor oameni. Aşa că, fericiţi şi
ghiftuiţi, beneficiarii şi-au făcut toate
nevoile pe scări.
Mergem în Africa
şi Asia să salvăm copii din ghearele analfabetismului, să-i îmbrăcăm, să le
oferim beneficiile vieţii occidentale, fără să ne întrebăm, ce le trebuie în
realitate? Intervenţia noastră chiar le face bine tuturor? Nu cumva facem cu ei
ca fecioraşul din banc, care o trece strada pe biata bătrână care avea treabă
pe partea aceasta?
Să dăm de pomană,
celor care îşi fac din cerşit un mod de viaţă?
În lumea aceasta
întoarsă cu susul în jos mă întreb, ce este faptă bună şi ce este prostie sau
infatuare din partea noastră? Mai mult, ce este
ajutor şi ce este dorinţă de a transforma viaţa altora după chipul şi
asemănarea noastră?
Ajutoooor!
