miercuri, 20 mai 2020

Brâncuși și kitsch-ul




Fiind eu dintr-o generație mai veche, obișnuită să cânte, din când în când mi se mai întâmplă. Apropo, ați observat că obiceiul de a cânta împreună sau chiar singuri, dispare pe zi ce trece?
Deci, cântam azi dimineață un cântec foarte la modă cu vreo 50 de ani în urmă: Țărăncuță, țărăncuță  (compozitor: Ion Vasilescu, text: Mihai Maximilian). E unul din acele cântecele drăguțe, chicioase care rămân în mintea omului  și după  zeci de ani. Îl puteți asculta aici:  https://www.youtube.com/watch?v=FFduSaFmiwc .    
Și atunci mi s-a părut un cântecel plăcut, dar cam fără pretenții, nici acum nu consider că e o operă de artă și, totuși, brusc am găsit în el niște lucruri de tot interesul.
În primul rând, finețea exprimării când e vorba despre lucruri legate de sex.  Nu voi intra în amănunte, dacă ascultați textul, veți înțelege despre ce e vorba. Aș adăuga aici , totuși, ceva din experiența personală: un țăran mai în vârstă dintr-un sat de munte vorbea de moartea recentă a nevestei.  Se vedea cât era de afectat, trăia doliul cu toată ființa. Printre altele ne-a spus: ” Avea abia 58 de ani. Era încă tânără. Aveam despre ce vorbi.” Citatul e exact, nu se poate uita datorită delicateței și totuși, clarității  formulării. Și această decență e, sau era o regulă și nu excepție în comportarea țăranului român  (cel puțin) din Ardeal.
După ce am trecut în revistă conotațiile sexuale ale textului, am observat și alte lucruri interesante:
·         Fata și băiatul se cunosc de la mersul la muncă,  împreună sau, cel puțin, în același timp și același loc
·         Cei doi sunt vecini
·         Tinerii își întemeiază o familie după ce ”ea fraga buzelor i-a dat”, adică după ce se conving că sunt o pereche potrivită.
De aici, la fel, povestea e de fapt istoria schematizată a oricărei familii: își fac împreună un cămin, o gospodărie,  muncesc laolaltă,  se chivernisesc, își fac o existență prin munca lor, cum s-ar zice, fac copii, apoi copiii lor – cu accent pe fata lor care e ”din cap până-n picioare” cum era, alătdată, mama ei, - cresc mari și vor relua ciclul existenței după modelul părinților.
Mai banal de atâta nu se poate. Dar această banalitate spune mult.
În primul rând, familia temeinică se face între doi tineri ”vecini”, adică de aceeași sorginte. La sat, cel puțin în Ardeal era obiceiul că familiile se grupau cumva după stare, cei mai gospodari într-o parte, de obicei mai prin centru, cei mai fără dare de mână, mai spre capătul satului. (Acum, de când structura comunităților rurale s-a destrămat, nu se mai respectă cutuma respectivă.)  Cei doi din cântec puteau fi din orice parte a satului, dar  sunt, cu siguranță, vecini. Perechile se formau între tineri de aceeași stare: vecini, sau pe aproape. Să nu credem că asta însemna neapărat, excluziune socială. În primul rând era știut și indiscutabil că baza unei familii trainice este comunitatea de valori (aici nu e vorba despre cele materiale, ele erau doar parte a sistemului de valori, nu baza) și de vederi. Noi nu mai punem mare preț pe așa ceva, fiindcă familiile se fac și se desfac cu repeziciune. Aceasta se întâmplă în mare măsură tocmai fiindcă cei doi tineri consideră importante, lucruri cu totul diferite (adesea doar propria persoană și propriile interese sau chiar capricii).  Pe de altă parte, mobilitatea extraordinară a vieții nu mai face posibil ca tinerii să se fi cunoscut foarte bine, din copilărie sau măcar de suficient timp.
Chiar din primele versuri mai aflăm ceva: ”Când iese badea la cosit, iese și mândra la prășit”. Adică: cei doi muncesc împreună, în același ritm și în același scop. Munca în comun sudează legăturile mai mult decât orice altceva. Normal, și la distracție sunt mereu unul în preajma celuilalt: ”Iar la horă, dumineca/ el tot cu ochii după ea,/ iar când e joc de alunel,/ mândruța e tot lângă el.”  Munca și distracția sunt cei doi poli ai unei existențe normale, care pot suda relația dintre  tineri.
 Apoi, cei doi se cunosc suficient de îndeaproape, inclusiv pe plan sexual, pentru a fi siguri că vor putea conviețui în armonie. La sat, deși nu prea se făcea caz de asta, se întâmpla adesea ca tinerii să fi început viața sexuală comună înainte de căsătorie, ceea ce era o garanție că nu vor apărea probleme de incompatibilitate.
Și, în ultimă instanță, viața în comun de-a lungul anilor e conformă modelului ancestral, cu finalitatea corespunzătoare: aducerea pe lume, creșterea și punerea pe făgaș a generației următoare, care ar trebui să repete același model. Și tot așa, până când …..
Aceasta e descrierea rânduielii. A modului în care, generație după generație este menită să trăiască, după un model de succes și de siguranță a supraviețuirii. De parcă ar fi un manual de bune practici pentru prezervarea unei societăți.
Nu ți se pare cunoscut acest model, iubite cititorule?  Oare numai mie mi se pare că această poveste banală și puțin dulceagă e, de fapt, un element din Coloana Infinită a lui Brâncuși?
Un renumit istoric al artei și etnograf  spunea că în kitsch se păstrează, uneori, modele din cele mai profunde tradiții culturale ale omenirii. A dat și exemple. Nefiind român și nefiind din România, nu cunoaște acest exemplu.
Nu vreau să fac aici, apologia kitsch-ului, nici măcar a muzicii  de consum  de orice fel. Vreau doar să atrag atenția  că e bine să fim mai puțin intoleranți cu ”arta” de calitate inferioară. Poate că ea mai păstrează și transmite valori care ne-ar prinde bine în această lume care și le-a pierdut pe ale sale. Și, oricum, momente diferite ale vieții cer decoruri diferite, iar ceea ce noi considerăm azi drept mari realizări estetice s-ar putea dovedi, pentru generațiile următoare, kitsch ordinar.