ROMÂNUL, MARFĂ DE EXPORT

 

Adina e o femeie frumoasa, pe la 35-40 de ani. A plecat din România imediat după măritiș, împreună cu soțul ei. În Occident și-au încropit o existență, au făcut doi copii, apoi s-au despărțit.

Adina e educată, are o calificare cerută în Europa de vest, acum își întreține singură familia. Fostul soț nu e în măsură să contribuie la cheltuieli, cam boem și fără chef de lucru stabil, mai ia copiii pentru câte un sfârșit de săptămână și atât.

Adina luptă din greu pentru familia ei. Are două joburi, unul de zi, unul de noapte. Cand termină schimbul de noapte, aleargă să ducă copiii la școală. Atunci mai fură câte o oră-două de somn, în mașină.

Seara mai prinde câteva ore acasă, când face o mâncare rapidă din alimente preprocesate sau pui – se gătește repede și place tuturor.

Despre vacanță în comun, ieșiri, excursii, vizite la un muzeu sau spectacole nu se discută. Chiria și cheltuielile zilnice consumă toți banii câștigați de Adina și toată energia ei.

Copiii stau singuri când nu sunt la școală. De educația lor se ocupă internetul, jocurile pe calculator  și canalele tv. Cel mare declară ritos: ”nu vreau să trăiesc în România. Nu-mi place. Oricum eu nu mai sunt român, nu m-am născut în România, ci aici în .....”

Dacă ar locui acasă, Adina ar avea propriul apartament, casa de la țară a părinților, un supliment de alimente din grădină, niște bunici care să aibă grijă de copii și un loc de muncă decent. Meseria ei e căutată și la noi și e binișor plătită.

Nu zic că toți cei care pleacă în Occident trăiesc așa. Dar există și acest caz și, dacă există unul, sigur mai există altele asemenea.

Cu câțiva ani în urmă am fost la Leuwen, în Belgia. Am stat de vorbă cu recepționera hotelului, plecată tot  din România. Mi-am exprimat mirarea că la un hotel obișnuit, prețul camerei e așa de mare. Mi-a explicat: aici nivelul de trai e înalt, deci prețurile sunt mari. Abia atunci am înțeles că dacă mergi undeva unde salariile sunt mari, sigur vei cheltui mai mult. Iar salariul tău sau venitul tău mare se va duce pe cheltuielile curente, exact ca veniturile noastre mai modice de aici, din România.

De peste 30 de ani, marfa principală de export a României e românul însuși. Părinții care n-au plecat, își pregătesc copiii pentru emigrare: școlire, limbi străine. Le repetă ca pe o mantră: nu vrem să plecați, o să ne fie greu fără voi, vrem să stați cu noi, dar chiar în această atitudine e un fel de îndemn invers: plecați să aveți o viață mai bună afară.

Cred că primul și cel mai important aspect în educarea tinerilor trebuie să fie inocularea voinței de a trăi aici, acasă, în România. Apoi pot veni tot felul de competențe și alte filosofii educaționale, dar abia după aceasta.

Îi înțeleg și pe cei care nu se regăsesc în țara aceasta: li se pare că e o țară prost condusă în care lucrurile sunt cu susul în jos și perspectivele sunt sumbre. Au dreptate. Dar de aici apare diferența.  Eu încă cred că omul sfințește locul. Iar dacă omul acela își face treaba cinstit, e primul care nu contribuie la corupția generalizată, dacă și acasă trăiește după principiile după care e nevoit să trăiască în Occident, atunci și România se poate schimba în bine.

După 1989 mulți dintre noi am perceput schimbarea de regim în sensul că de acum avem drepturi și nu avem îndatoriri. Avem drepturi față de țara aceasta, față de părinți, familie, față de școală, față de angajator, față de societate etc. Și nu avem îndatoriri. Nu avem responsabilități. Aici e problema. Nu  mai avem răbdare, vrem totul, imediat și gratis.  Și aici este și ciudățenia noastră: îndatoririle față de o țară străină, față de o societate care abia dacă ne acceptă, le considerăm normale și le îndeplinim. Mai crâcnim, mai vociferăm în cazuri extreme, dar de obicei facem ”low profile”. Poate fiindcă acolo, afară ni se spune imediat: nu-ți convine, întoarce-te de unde ai venit!

Eu cred că acei care urăsc țara lor natală, o iubesc dar nu știu cum s-o facă. Ar trebui să se pună la pace cu sine, apoi s-ar putea pune la pace cu oamenii din jur și, în final, cu țara lor.

România este o țară rotundă, frumoasă, bogată. Și va fi și binecuvântată când vom înțelege că omul sfințește locul. Adică EU, OMUL.

 

IMBECILISM, PE BUNE?

 

Citeam un articol proaspăt apărut și pe REPUBLICA, si pe CONTRIBUTORS. Bine documentat, cel puțin pornește de la zicerile unei personalități. Citindu-l, mi-am amintit de un banc cam incorect politic, dar vechi și la obiect:

La casa de nebuni se face comisie pentru eliberarea celor vindecați. Vine la rând unul dintre nebunii presupuși vindecați. Răspunde coerent, are mină bună, tonus bun. O ultimă întrebare din partea comisiei: Ce vei face prima dată  când ieși de aici? Nebunul răspunde: voi sparge toate geamurile de la balamuc. Bineînțeles, e închis la loc.

Cam peste un an, din nou comisie, din nou, nebunul cu starea vizibil îmbunătățită. Răspunsuri bune, omul, cu mintea la el. Ultima întrebare: ce vei face prima dată când ieși de aici? Iar el zice: voi merge la malul râului și voi căuta niște pietre, apoi cu ele voi sparge toate geamurile de la balamuc. Stupoare, omul e pus sub cheie încă un an.

La a treia comisie, peste un an, lucrurile decurg bine: omul e vindecat, nu halucinează, e coerent, chiar inteligent. La întrebarea standard de la sfârșit: ce vei face prima dată când ieși de aici?  - răspunde: voi merge și voi căuta o locuință. Comisia: Bravo! Apoi voi căuta un loc de muncă. Comisia: Excelent! Apoi voi căuta o fată arătoasă și mă voi împrieteni cu ea. Comisia: E complet vindecat! Apoi o voi duce acasă, vom lua o cină la lumina lumânărilor. Comisia, în extaz. Apoi o voi duce la pat, îi voi scoate chiloții. Comisia e unanimă: Îi dăm drumul. Apoi îi voi scoate elasticul din chiloți, voi face o praștie și cu ea voi sparge toate geamurile de la blestematul ăsta de balamuc!

Iar acum, despre articol: autor: Șerban Georgescu, titlu: SFÂNTA IMBECILITATE CARE MACINĂ OCCIDENTUL.

Citez din articol:

În „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 (și care a fost publicată în 2014 și în România, - unde a trecut practic neobservată), italianul Carlo M. Cipolla (economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, n.1922 – d. 2000) propune o definiție surprinzător de simplă, concretă și concisă pentru imbecilitate.

Pe scurt, domnul Cipolla spune că un imbecil este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau imateriale – n.a.) celor din jur, fără să obțină nimic în schimb, ba chiar uneori provocându-și pagubă lui însuși.

Restul articolului e ca în bancul de mai sus: a vrut să demonstreze că toți cei care nu mănâncă capitalism pe pâine, democrație liberală pe pâine și antipesedism pe pâine, sunt imbecili. Conform definiției lui Cipolla. Iar singura soluție pentru a elimina imbecilitatea, este educația.

Recunosc  cu toată rușinea și chiar părerea de rău că n-am citit cartea menționată. Iar dacă pun mâna pe ea, o voi citi neapărat.  Nici nu mă refer la ea, ci la cele scrise de dl. Ș.G. și îmi pun niște întrebări:

1.     Când eram copil și vorbeam necuviincios despre cineva, eram pedepsită sau, cel puțin, admonestată. A face imbecili niște oameni pe care nici nu-i cunosc, nici n-am vorbit cu ei, nici n-am încercat să înțeleg ce vor să spună, nu e cel puțin o necuviință? În acest caz nu există,  măcar  corectitudine politică?

2.     Cine stabilește, pe ce bază și cu ce drept, care sunt imbecilii? Niște oameni gândesc altfel decât mine, au un alt sistem de valori ( pur și simplu, au un sistem de valori), pentru ei e bine altceva decât pentru mine, iar eu, automat, îi consider imbecili. Cu ce drept? N-ar fi posibil ca tocmai eu, prin lipsa de înțelegere de care dau dovadă, să fiu imbecil?

3.     E sigur că răul cel mare ni-l fac ”imbecilii” enumerați de autor? La nivel de România, de exemplu, oare chiar psd e capul răutăților? Eu văd pe zi ce trece că psd e doar un pretext de a nu ne uita în oglindă. Pesedismul e peste tot, în toate partidele, în toate casele și în toate organizațiile din această țară. La sfârșitul acestui articol, poate îl voi descrie.

4.     Cum vrea domnul Ș.G. să rezolve instruirea și educația? De unde garanția că cei care ne vor instrui și educa noua generație, nu sunt ei înșiși, ”imbecili”? Sau deschidem lagăre de reeducare, cum au propus niște activiști democrați în SUA, pentru copiii votanților republicani?

5.     Dar, care sunt valorile corecte și care sunt cele incorecte? Și cine o spune? Churchill zicea: cine învinge, are dreptate sau: istoria o scrie învingătorul. Dar dacă ducem astfel la cuțite, o luptă de principii, mai suntem oameni? Mai merităm acest nume? Vom ajunge să eliminăm jumătate sau mai mult din populația Pământului, fiindcă nu gândesc ca noi? Atunci, ce ne deosebește de Hitler și acoliții săi, de lagărele de concentrare? Sau de Stalin, de gulag și execuțiile în masă?

Despre educație mai am ceva de spus. Am citit într-un extras dintr-o programă școlară sau ce document al Ministerului Educației o fi fost, o frază care mi-a dat fiori. Am reconstituit în minte, ce trebuie să fi fost pe pagina anterioară și vă împărtășesc și aceasta: Elevii dezbat o anumită temă în două grupuri. Se formează două tabere care încearcă să convingă tabăra adversă de dreptatea lor. Până aici, ideea mi se pare foarte bună. Apoi urmează fraza care m-a debusolat: învinge echipa care reușește să atragă de partea sa, câți mai mulți din echipa adversă.

Nu contest, și această abordare e, deja, mai potrivită decât neincluderea dezbaterii ca metodă, în programa școlară. Dar metoda e cu adevărat utilă și demnă de niște oameni inteligenți și de bună credință, dacă, după încheierea primei runde de dezbatere, cele două grupe și-ar schimba rolurile între ele și ar căuta acum, argumente pentru poziția adversă. Astfel, tinerii ar învăța ceea ce noi, adulții de acum nu știm: să vadă și să conștientizeze fața cealaltă a medaliei. Fiindcă de orice punct de vedere ne cramponăm fără discernământ, abia atunci suntem cu adevărat ”imbecili”.

Și acum, câteva caracteristici ale pesedismului. Să nu ne mirăm dacă ne vom recunoaște în unele, mai multe sau în toate. Dacă nu, pur și simplu nu ne facem timp pentru o introspecție adevărată.

Așa-zisul pesedist

1.     E sigur că are întotdeauna dreptate.

2.     E sigur că nimeni care îl contrazice, nu are dreptate.

3.     E sigur că nu e de vină de nimic,  ceilalți sunt de vină pentru toate relele.

4.     E sigur că el însuși nu comite niciodată vreo ilegalitate sau vreo acțiune incorectă, nedemnă etc, fiindcă el, prin excepție de la toate legile și regulile  scrise și nescrise, are dreptul.

5.     E sigur că politicienii lui sunt cei corecți, ceilalți sunt cei corupți. Inclusiv traseiștii.

6.     E sigur că reprezintă o rasă superioară în peisajul deșertic al societății românești și că toți ceilalți sunt .... imbecili.

7.     E sigur că ......

Nu continui, cred că s-a înțeles.

Mai am de zis un singur lucru. Faptul că din România au plecat milioane de oameni capabili fizic, psihic și intelectual,  are de-a face în primul rând,  cu modul nostru de a vedea lucrurile. Dar la aceasta trebuie să revin cu altă ocazie.