1≠1, 2≠2

Fierbe ţara. Din nou. Oare încotro se îndreaptă?

Mă gândeam dacă e cazul să ies şi eu  în faţa teatrului, la protest. Nu am ieşit şi nu voi ieşi. Nu pentru că sunt prea în vârstă – ceea ce probabil, sunt, -  ci pentru că acolo se duce o luptă  pe care o înţeleg, sunt de acord cu ea, măcar în parte, dar nu-i văd nici o finalitate. Ba, greşesc. Îi văd următoarele scenarii ulterioare, alternative sau/ şi concomitente:

1.     După un timp, lumea care iese va fi tot mai puţină, până când se topeşte ca zăpada în aprilie.

2.     Un „lider” – persoană sau grupare ideologică – se va cocoţa pe spinarea celor ieşiţi şi îşi va adjudeca mişcarea, cu toate consecinţele pentru societate.

3.     Vor fi tulburări provocate de disperarea celor care simt că protestează degeaba, alimentate, cu siguranţă, de agenţi provocatori, eventual trimişi din mai multe părţi, inclusiv cei de la pct. 2.

Indiferent care scenariu va fi mai evident, după un timp va veni pentru participanţi, senzaţia de mahmureală, de neputinţă îngreţoşată, de lipsă de perspectivă. Ca după 1989. După care am devenit mai păţiţi, dar nu mai înţelepţi.

Nu mă mai expun încă o dată la acele sentimente, nici la aparentul triumf din 2012, terminat atât de jalnic în mocirla politicii româneşti.

Să fim realişti. Noi, oamenii nu putem trăi în extrasocialul visat de libertarieni, din simplul motiv că suntem fiinţe sociale. De când există oameni, excluderea din societate era cea mai grea pedeapsă, iar în multe cazuri exilul era echivalentul condamnării la o moarte  fizică lentă şi înfricoşătoare. Vrem, nu vrem, trăim în societatea regulii: 1≠1, 2≠2. Ne adaptăm sau murim.

Cum este societatea, în schimb, depinde şi de noi, de fiecare. Indiferent de sistemul politic.

Probabil noi, societatea românească nu suntem foarte potriviţi pentru democraţie. Ca să poţi menţine un regim democratic e nevoie de acceptarea regulilor din partea tuturor. Nu numai din partea celor care o conduc.

(De fapt societatea e condusă, ne place, nu ne place, de indivizi ca noi, nu mai răi, nici mai buni. Fiecare Elena Udrea, Victor Ponta,  etc. ar putea fi  oricând  unul dintre noi, dacă am fi în aceeaşi poziţie . Ei, din păcate, nu sunt mai răi decât noi, sunt la fel ca noi, dar sunt în poziţia de a face ceea ce au făcut şi fac.)

De ce spun asta? Hai să vedem puţin, înainte de a fi nemulţumiţi de cei care ne conduc, cum suntem noi? Cum este asistenta care a plecat din salonul prematurilor să mănânce o felie de tort cu colegele? E doar un om ca noi, care şi-a permis o mică abatere de la regula de a fi permanent la locul de muncă. Au ars câţi noi-născuţi? 5 sau 6? Dar tehnicianul care în acelaşi salon s-a mulţumit să facă o cârpeală pe instalaţia electrică? Ne place, nu ne place, noi suntem aceşti oameni. Oameni obişnuiţi, care avem impresia că ne facem datoria, fiindcă chiar o facem oarecum, dar ne credem mai deştepţi, mai şmecheri, mai de neatins de rău decât suntem. Iar răul nu se produce zilnic, de aceea ne dăm dreptate că merge şi aşa.

(În tinereţe lucram într-o instalaţie chimică în care se producea azotat de amoniu          ( îngrăşământ chimic, dar puternic inflamabil şi exploziv, se şi foloseşte ca atare). Operatori de-ai noştri fumau lângă banda transportoare pe care mergea produsul finit către depozit, iar pedepsele când erau prinşi, le considerau nedrepte, neavenite. Că nu s-a întâmplat o catastrofă, e o întâmplare fericită, care „le dă dreptate” până în ziua de azi.)

Vreau să zic că atunci când vreau ca lucrurile să meargă mai bine, ar fi bine să încep cu mine însumi. Ce pot face eu, corect, pentru a nu mai face parte din lanţul pe care se propagă nenorocirea, răul, nereuşita? Asta, la lucru, în familie, în grupul de prieteni, în toate domeniile vieţii mele. Fiindcă degeaba aştept de la toţi ceilalţi să-şi facă datoria, să respecte legile şi regulile, să fie corecţi, cinstiţi, generoşi, dacă eu las de la mine în toate aceste aspecte. Câţi dintre noi, când am fost prinşi încălcând o regulă, o lege, nu ne-am plâns că ni se face nedreptate, când de fapt ni se cerea socoteală? Câţi dintre noi nu fugim la prima persoană despre care sperăm să ne scape de amendă, de ridicarea carnetului de conducere, de pedeapsă? Câţi dintre noi nu spunem: dar de ce tocmai pe mine m-a prins? Că şi alţii fac la fel?! Ia să nu mai „facem la fel”, ci să jucăm după reguli, toţi.

 Nu credeţi că ar fi un bun început?

Nu ştiu dacă preşedintele Iohannis e omul providenţial care vrem să credem că este. După ceea ce a reuşit ca primar, măcar e competent. Indiferent dacă este sau nu este omul providenţial,  pare şi acum, după un an de când a fost ales, un om de bun simţ, care în această ţară – unde regulile democraţiei sunt doar pretexte pentru interesul politic – joacă după aceste reguli. Poate că nu a adus până acum rezultate spectaculoase, nu ne-a distrat cu spectacole de bâlci politic, dar nu s-a coborât la nivelul adversarilor nici în fapte, nici în vorbe. Prin felul său de a fi, de neamţ echilibrat, calm şi de bun simţ ne dă tuturor un exemplu de cum trebuie să fim şi noi, dacă vrem ca ţara aceasta să fie un loc nu doar minunat, ci şi bun de trăit.

Ştiu că e o mare plăcere să critici pe alţii. Îmi place şi mie la nebunie. Dar nici o dată, criticarea altora  nu mi-a folosit să am eu însămi rezultate mai bune sau să devin mai bună.

Analizând propriile greşeli şi propriile contribuţii la lucruri rele, urâte, neplăcute, putem să ne distanţăm de ele cu adevărat şi să devenim noi înşine mai buni. Iar o societate formată din oameni valoroşi poate fi bună, dar una formată din oameni care aruncă doar vina unii pe alţii, sigur nu va ajunge mai bună.

Haideţi, mai bine, să începem să gândim practic, să vedem ce putem face mai bine, fiecare dintre noi, şi s-o facem, apoi să găsim modalităţi aplicabile de a-i controla pe cei care ne conduc.  Fiindcă pentru moment, nu există. Cei care ne îmbată cu apă rece că există mecanisme de control social, bat câmpii, din prostie sau din interes.

Şi să nu uităm: nu-i cere semenului tău să fie ceea ce tu însuţi nu eşti dispus să fii.

GENERAŢII DE COSTINEŞTI

Mergem la Costinesti de vreo 35 de ani. Prin anii 80, plajele erau generoase, iar pe cele din nord, ale nudiştilor, lumea era confortabil de rară. Înghesuială era doar pe plaja din faţă, de la monument şi Radio Vacanţa sau cum se numea, care, printre şlagărele momentului transmitea anunţuri cu copiii pierduţi de părinţi, colectaţi la studio. Dar nici acolo nu era atâta lume ca astăzi.

Pe plaja de nudişti te puteai întâlni cu marii actori ai momentului şi cu cei pe cale de a deveni mari actori. Am văzut-o pe Draga Olteanu-Matei, cu o pălărie imensă, învelită în voaluri şi cărnuri. În ciuda dimensiunilor ieşite din comun avea o ţinută elegantă, care impunea respect. L-am întâlnit pe Horaţiu Mălăele, pe atunci la început de carieră, înalt, subţirel,  încă nedecis dacă să se bucure că e actor sau caricaturist. Ne-a văzut cu un almanah estival în care aştepta să-i apară o caricatură, ne-a rugat să i-l împrumutăm să verifice, era fericit că se publicase, iar noi i-am cerut un autograf pe desen. Ne-a scris dedicaţia cu toate cele fluturând în bătaia brizei...

Cazarea pentru cei care nu ajungeam în tabără – dedicată deja tinerilor muncitori şi ţărani, mai mult decât studenţilor, aşa cum se plănuise la început – se făcea la băbuţe simpatice, îmbrăcate ţărăneşte,  în cămăruţe cu perdea de tifon la uşă, transformate adesea din anexe cu destinaţie iniţială incertă. Curăţenia lăsa de dorit, dar nu ne interesa, camera era pentru dormit....  Pentru spălat aveam marea chiuvetă din beton din curte, încă de găsit în gospodăriile de modă veche de acolo. Duşul – rece, dar plăcut după o dimineaţă la soare – era pe marginea plajei principale. Pe drum spre locul de cazare cumpăram piersici mari, dulci şi zemoase, pâine şi o sticlă din vinul acela rose ieftin şi bun pe care îl beau şi localnicii. Dacă nu aveam destui bani, masa de prânz era slănina adusă de acasă, cu roşii.

După somnul de după-amiază o porneam la plimbare spre epavă, care mai era întreagă şi purta urme din vopseaua originală. Se vedea şi numele de la pupa, indescifrabil, totuşi, de la asemenea distanţă. Unii mai curajoşi înotau până la ea.

În dreptul epavei era cherhanaua. Ciudat şi valabil până în ziua de azi: dacă nu erai de-ai locului şi nu cunoşteai ce şi cum, puteai face un sejur de zece zile fără să fi văzut mâncare de peşte. Doar că atunci nici hamsiile prăjite, gata sleite, din zilele noastre, nu erau pe tarabe.

Comerţ se făcea pe o singură străduţă –  aceeaşi de acum, care duce de la strada principală cam din dreptul poliţiei până la plajă. Oferta era modestă, dar nici nu erau, parcă, atâtea kiciuri. Plimbarea de seară pe acolo era plăcută şi lipsită de stres. Singura muzică era cea de la Radio Vacanţa.

Mă întrebaţi dacă era curat? Eu aş zice că nu era mai murdar decât eram obisnuiţi. Ambalajele colorate şi indestructibile care fac astăzi sufletul comerţului, nu existau încă, deci nici mizeria de acum nu exista.

Seara se lansa viaţa în tabără. La teatrul de vară începea filmul, piesa de teatru sau concertul pe la ora 9. Acolo puteai vedea filme româneşti  care nu mai intrau niciodată în circuit prin ţară, dar nu de proaste ce erau.

Prin anii 80, Costineştiul era şi  un loc de cultură. Puteai să te prăjeşti la soare, să faci nudism fără a fi deranjat de nimeni, pe plajele de la nord de prima cazemată; doar curioşii – mai ales grănicerii – urmăreau de pe faleză,  cu binoclurile, lumea de pe-acolo. Puteai să te îmbeţi în curtea gazdei cu vinul acela rose grozav şi ieftin, sau puteai merge la un spectacol bun în tabără, pentru un preţ simbolic. Dacă aveai bani, puteai merge la grădinile-restaurant selecte de lângă plajă.

Costineştiul de azi?

Satul Costineşti şi satul Schitu nu mai există. E o staţiune enormă, haotică, dedicată consumului. Ceea ce te izbeşte din prima e amestecul de culori stridente, kitsh şi slin.

Nu e totul rău sau urât, nu mă înţelegeţi greşit. Clădirile noi sunt aspectuoase, curţile frumos puse la punct. Multă verdeaţă. Casele oamenilor sunt frumos aranjate, curate.

 Camerele de închiriat sunt de la decent în sus, la preţuri surprinzător de accesibile. Pentru încălzirea apei se folosesc panouri solare. Baia  proprie cu apă caldă e ceva obişnuit şi perfect accesibil băneşte. Sunt câteva autoserviri ieftine cu mâncare bună şi cel puţin una este şi remarcabil de curată (Victoria, parcă), iar dacă intri sau ieşi în afara orelor de vârf, personalul te salută amabil.

Ceea ce îmi lipseşte la Costineştiul de astăzi,  sunt în primul rând plajele. Dacă turiştii s-au multiplicat, în schimb plajele au fost mâncate de mare. Fosta plajă a nudiştilor din dreptul cazematelor a dispărut, practic, iar monştrii de beton sunt acum în larg.

Epava a suportat şi ea, cu greu, furtunile şi vremurile. S-a despicat şi interiorul a început să se surpe. Inscripţiile mai amintesc de perioada eroică a studenţiei (post)revoluţionare. Mici bărci colorate pornesc mereu către epavă şi pentru 10 lei o poţi înconjura când pofteşti.

După o zi de vară, plajele sunt pline de ambalaje: doze, pet-uri, pahare de plastic, chiştoace şi tot ce-ţi poţi imagina. Se adună  zilnic resturile, măcar cele mai  mari, iar sacii cu gunoaie sunt munţi întregi.

Promenada şerpuieşte printre barăci, corturi şi tonete din care se vînd lucruri colorate şi sclipitoare, pentru gusturile cele mai îndoielnice, mâncare sleită, băuturi pe care nu le mai vrei după ce priveşti murdăria din jur. Preţuri exorbitante.

La terasa Vraja Mării, un simbol al staţiunii pe vremuri, înainte de a ne aşeza a trebuit să îndepărtăm gunoiul de pe bănci, apoi a trebuit să ştergem firimiturile de pe masă (ne orientasem către cea mai „curată”.)

Terasele mai de soi de pe plajă sunt, totuşi, curate şi aranjate.

Lume enorm de multă, aproape  nu te poţi mişca. Din fiecare restaurant, autoservire, club, terasă răzbate muzica proprie, dată la maxim. Prin dreptul unora trebuie de-a dreptul să-ţi astupi urechile.

Seara, lumea iese la cluburi. E vremea când poţi vedea cele mai cele toalete, de la deosebit de elegante, frumoase, arătoase la cele mai ciudăţele. Un lucru e sigur, la Costineşti merită să-ţi duci garderobă.

Ca să ştii ce te aşteaptă la noapte ca distracţie, maşini de teren cu boxe enorme date la maximum străbat staţiunea şi te invită la clubul cutare, la petrecerea cutare sau la concertul lui cutărică. Fetele rezemate de boxe, cu privirile fără expresie, bâţâindu-şi funduleţele aproape goale ar putea fi un simbol al Costineşti-ului de astăzi. 
Frumuseţe fără expresie ...

Te gândeşti, unde mai sunt spectacolele de la teatrul de vară din tabără, unde e lumea relativ ok de pe vremuri? Când Costineştiul era centrul cultural al litoralului la sud de Constanţa? 

Unde e Costineşti-ul de altă dată?

Urme se mai găsesc pe plaja din sud, din dreptul mănăstirii. Dar nu vă speriaţi, nu prea multe. Şi aici te întâlneşti cu automatul de scuipat coji de seminţe, cu musculosul venit direct din sala de forţă, admirându-şi singur fizicul, cu „el” etalându-şi trofeul  blond adus  la mare. Şi aici s-a inventat deja petrecerea pe plajă, cu mici, bere, muzică la maximum. E adevărat, s-a curăţat aproape bine, după. A plecat şi muzica.  E relativ curat. Cei mai mulţi îşi iau gunoaiele cu ei la plecare. Nu e înghesuială. E linişte, libertate şi parcă eşti printre ai tăi. Încă.