O ascult pe Joan Baez cântându-şi baladele şi mă gândesc .....
.... cum se „traduc” în limbajul de azi, nişte
balade clasice. Să nu uităm, limbajul
este gândirea.
Balada nr. 1: băiatul şi fata se iubesc. Băiatul o părăseşte, fata nu poate trăi fără el, se
spânzură la ea în cameră. (Vedeţi, nici nu mai am vocabular adecvat pentru
a povesti o baladă. Sună ca şi cum mi-aş bate joc. Deşi aici e vorba despre
alegerea: dragoste sau moarte.)
În varianta din zilele noastre ar fi vorba despre o fată emo cu probleme
de identitate caracteristice adolescenţei dar exacerbate de neglijenţa părinţilor şi de obtuzitatea sistemului
de învăţământ. Nimeni nu observă că în locul şcolii frecventează mall-ul din oraş cu un băiat – lucru normal ca atare, dar în context este o dovadă că nici părinţii, nici şcoala nu şi-au făcut datoria. Ar fi trebuit desoperită şi diagnosticată din vreme şi
trimisă la psihoterapie. Trebuie văzut, cine e de vină, cei de la salvare care au
ajuns când nu mai putea fi salvată, părinţii care n-au mai intrat în camera ei de
vreo săptămână, sau diriginta, care nu s-a sesizat de absenţele şi rezultatele şcolare
proaste ale fetei. Oricum, vinovatul trebuie găsit şi demascat!
Balada nr. 2: băiatul iubeşte fata, care se arată rece şi
distantă. Băiatul moare de dor. Fata, care înţelege în sfârşit cât de mult l-a
iubit, simţindu-se şi vinovată, moare la
rândul ei de regret. Sunt înmormântaţi în gropi vecine. Din inima băiatului răsare un trandafir, iar din
cea a fetei, un măceş. Cele două tufe cresc şi înfloresc laolaltă.
Varianta actuală: nu există. A iubi a devenit ceva facil (preludiul nu se mai poartă), conjunctural, iar doi iubiţi se iubesc şi se despart după criterii obiective
(cum ar fi schimbarea locului de muncă).
Adică ar fi una: buruienile de pe un mormânt neîngrijit au
invadat un alt mormânt din vecini, distrugând frumosul aranjament. Neglijenţa
celor de la administraţia cimitirelor, dar şi a proprietarilor mormântului abandonat.
Reclamă: acoperiţi mormântul celor dragi cu placă de beton de la firma Viaţa eternă SRL !
Balada nr. 3: băiatul ucide fata necredincioasă şi pe
iubitul acesteia. Apoi se supune consecinţelor legale (spânzurătoarea).
Varianta actuală: un tânăr dezechilibrat psihic face o
obsesie pentru o fată pe care o urmăreşte şi o agresează cu sentimentele lui.
În ciuda interdicţiei legale de a se apropia de ea la mai puţin de 100 de
metri, intră în casa ei şi o ucide împreună cu iubitul ei actual. Crimă dublă
comisă de un psihopat periculos.
Hai să vedem la numărul 4, şi balada Meşterului Manole, că e şi de-a
noastră. După încercări repetate şi eşuate de a ridica mănăstirea Curtea de Argeş, meşterul şi
calfele se înţeleg să zidească în temelie, prima soţie care vine la soţul ei.
Se nimereşte a fi Ana, soţia lui Manole. Se oficiază sacrificiul, mănăstirea
dăinuie şi azi.
Varianta de acum ar putea merge pe două căi: 1) un
thriller în care Ana, fugind de nebunul Manole reuşeşte să-i dea în cap şi
scapă cu viaţă sau 2) un film poliţist, în care Ana e descoperită în zid (imagini cât mai scabroase şi descrierea
amănunţită, de către specialistul în medicină legală, a rănilor produse în timp ce femeia încerca
să scape). După cercetarea profesionistă
făcută de poliţişti de excepţie/ un detectiv supervedetă, criminalul Manole
este prins şi deferit justiţiei.
O baladă scrisă de
Arany János vorbeşte despre o femeie care, după ce îşi ucide bărbatul, curată
şi ordonată cum e, spală la pârâu cearşaful pătat de sânge, care nu se mai
curăţă, cel puţin ea aşa vede. Continuă să spele cearşaful zi şi noapte, vară
şi iarnă, până la sfârşitul timpului.
Pe vremea agenţilor „miraculoşi” de albire, ar fi un
subiect grozav de clip publicitar. „Dacă trăia femeia Ágnes, în zilele noastre nu mai avea probleme cu pata de
sânge!”
Nu mai zic nimic despre Mioriţa, care ar deveni o crimă
cu jaf, dar aici există deja ca prelucrare, o dramă scrisă de ai noştri:
Năpasta lui Caragiale. O demitizare.
Nu continui exemplele. Cred că mi-am ilustrat punctul de vedere,
pot trage concluzii.
Baladele de pe vremuri sau mai moderne se voiau descrieri
de personaje şi situaţii arhetipale, comunică mesaje şi promovează valori
general umane: iubirea care nu cunoaşte limite, sacrificiul în schimbul unei
realizări deosebite sau în slujba unui ideal, pedeapsa pe măsura faptei, venită
din interior, deci de sus, nu de la foruri omeneşti etc.
Felul contemporan de a vedea viaţa nu mai are loc pentru
arhetipuri. Nu spun că în viaţa de zi cu zi, în vremuri trecute lucrurile stăteau
altfel. Dar exista un potenţial de a descoperi arhetipul în întâmplarea mai
mult sau mai puţin banală. Doar astfel se explică legendele aproape identice în
conţinut, aplicate la mai toate cetăţile din Ardeal, despre fata sau
perechea de îndrăgostiţi care se aruncă de pe metereze.
