Pieter Bruegel Batranul: Turnul Babel
În Ungaria,
Viktor Orban cu partidul său de tineri democraţi – cam bătrâiori deja şi
hârşiţi nu doar în ale politicii – face eforturi disperate şi
spectaculoase pentru a realiza ceea ce la noi s-a făcut de la sine: desfiinţarea
potenţialilor adversari politici ai
puterii.
Orban ştie ceva
ce opoziţia de la noi nu vrea să înţeleagă: dacă ai un competitor în alegeri,
poţi să şi pierzi în faţa lui. Dacă nu, nu. Aritmetica votului duce la asta,
inexorabil. Deci o opoziţie are de ales între două variante: ori face politică,
adică intră în lupta pentru mandate, ca partid politic, ori face un puci, ori
se duce la culcare.
Din păcate
printre comentatorii politici şi formatorii de opinie de la noi există unii - eu l-aş numi în primul rând pe Moise Guran,
dar nu mă dau în lături nici de la CT Popescu, - chitiţi să discrediteze
politicul în totalitate. Indiferent care o fi viziunea sau misiunea lor, liber
asumată sau la comandă, rezultatul este acelaşi: o mulţime de oameni (mulţi cu
o spoială de educaţie şi fără obişnuinţa de a gândi) năvălesc în stradă, strigă
sloganuri, adesea neelegante la adresa
câte unui adversar, eventual „adversar” pus cu mâna, în cel mai fericit caz fac apariţii simpatice
şi oarecum inocente cu pancarte haioase, copii şi căţei, apoi pleacă acasă mulţumiţi că şi-au făcut
datoria cetăţenească. Oare, chiar aceasta e datoria cetăţenească, dacă vrei să
trăieşti în democraţie?
Democraţia e un
animal cam ciudat. E strict şi
indisolubil legată de politică. A nu se
confunda cu „democraţia socialistă”
sau cu „democraţia originală”, ambele, variante de dictatură deghizate în forme fără fond ale democraţiei.
Democraţia îţi
promite foarte mult şi, dacă eşti în stare să-i corespunzi, îţi şi dă ceea ce
ţi-a promis. Adică, libertăţi, drepturi. De a trăi şi coopera cu cei din jur de
la egal la egal. De a avea drepturi garantate prin lege. De a nu fi nedreptăţit
faţă de alţii pe motive subiective. De a avea un cuvânt de spus. De a trăi
demn.
Necazul este că
întotdeauna, drepturile vin la pachet cu îndatoriri. Libertatea vine la pachet
cu responsabilitatea. Dacă nu suntem conştienţi de aceasta şi nu respectăm
partea noastră de îndatoriri şi responsabilităţi, democraţia pur şi simplu nu funcţionează.
Să fiu explicită:
toţi suntem împotriva corupţiei, împotriva abuzului în serviciu, pentru
aplicarea legilor etc. Dar ce facem când noi înşine avem un interes? Oare nu
apelăm la un prieten bine situat, nu înjurăm poliţistul şi ne luptăm să scăpăm
de amendă când depăşim viteza legală, nu noi ne interesăm înainte de operaţie,
cât trebuie să dăm medicului?
Apoi mai facem
ceva şi mai rău: ştim pe degete obligaţiile tuturor şi le cerem socoteală, dar
nu ne dăm seama că şi noi trebuie să ni le îndeplinim pe ale noastre. Ba mai
mult, criticăm şi învinuim pe toată lumea
fără a gândi.
Dar mai există un
lucru grav care ne împiedică să trăim în
democraţie: felul cum ne raportăm la politic şi la partide.
Am permis
partidelor care trăiesc pe spinarea noastră să fie nişte entităţi fără
principii, cu atât mai mult fără doctrină, care au un singur ţel: să câştige
alegerile, pentru ca membrii lor să ajungă la oala cu sarmale. Ştiu despre ce
vorbesc.
Noi mergem la
vot, mai ales cei în vârstă care mai avem principii şi votăm un partid, adesea
nu pentru ceea ce ne oferă, cât pentru ceea ce înseamnă numele acelui partid
pentru noi. Votăm socialiştii sau liberalii sau ţărăniştii, proeuropenii sau
antieuropenii. Iar partidul respectiv ce face? Îşi schimbă din mers, bruma de
principii pe care le-a enunţat în campania electorală: partid socialist face
politică liberală, partid liberal face politică socialistă, regalist devine
republican, partid pro-european îşi revizuieşte punctul de vedere despre
homosexuali, pentru a nu intra în conflict cu cealaltă parte a populaţiei. Iar
nouă nu ne pasă, eventual data următoare nici măcar nu votăm.
Înţeleg că omul
obişnuit ori votează din obişnuinţă, ori refuză să-şi dea votul acestui amestec
politic care seamănă cu lăturile de la un ospăţ: resturi de tort, friptură,
sosuri şi băuturi amestecate laolaltă. Dar retragerea din politic e moartea
democraţiei.
Vă amintiţi
de 22 decembrie 1989, când un oarecare Ion Iliescu a ieşit în faţă
sub pretextul „vidului de putere”? Cum a stat pe grumazul nostru zece ani, iar
urmaşii lui nu contenesc să facă acelaşi lucru? Atunci încă chiar nu ştiam ce e
democraţia, aveam o scuză.
Ştiu că suntem
prea inteligenţi, prea domnoşi pentru a ne murdări cu politica, fiindcă
politica noastră pute. Dar luxul de a rămâne pe dinafară ne va duce în braţele
unui alt „tătuc”. Dacă ne place dictatura, suntem pe calea cea mai bună. Dacă
ne place ca soarta ţării să fie decisă din exterior – să nu credeţi că din
Ungaria, ea este doar bau-bau-ul pentru prostirea multora - suntem pe calea cea bună.
A trecut peste un
an de la ultimele alegeri şi noi nu am fost vrednici să punem pe masă un partid
cât de mic, făcut din oameni cu coloană vertebrală, cu un discurs coerent, care să se adreseze unei
nişe de populaţie şi nu tuturor, că aşa ceva oricum nu se poate, care să fie
corecţi şi capabili să ducă la bun sfârşit un proiect politic. Oamenii capabili să facă asta, nu s-au
mobilizat.
USR în
teritoriu parcă începe să semene cu aşa
ceva, dar la vârf, nu prea. Critica nu poate fi proiect de ţară.
Vă spun din capul
locului, am votat USR la ultimele alegeri, ca un fel de dovadă de încredere
anticipată şi pentru a da un vot adversarilor puterii actuale. Se tot face
vorbire despre cât e de neelegant să te
declari adeptul unui partid. Eu nu cred asta. Partidul ţi-l asumi, îl susţii,
îi acorzi încredere, nu fiindcă trebuie, ci pentru că loialitatea este o virtute
cetăţenească.
Totuşi, nu invit
pe nimeni în mod special să mă urmeze în alegerile mele politice, dar vă chem
pe toţi cei nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă şi doritori să trăiască în democraţie:
să ieşim din turnul de fildeş, să ne facem treaba de cetăţeni: ca formatori de
opinie cinstiţi, ca politicieni, ca organizatori, ca votanţi. Şi nu în ultimul
rând, ca oameni demni să trăiască în democraţie: corecţi şi responsabili.
