Fiind eu dintr-o generație mai veche, obișnuită să cânte,
din când în când mi se mai întâmplă. Apropo, ați observat că obiceiul de a
cânta împreună sau chiar singuri, dispare pe zi ce trece?
Deci, cântam azi dimineață un cântec foarte la modă cu
vreo 50 de ani în urmă: Țărăncuță,
țărăncuță (compozitor: Ion
Vasilescu, text: Mihai Maximilian). E unul din acele cântecele drăguțe,
chicioase care rămân în mintea omului și
după zeci de ani. Îl puteți
asculta aici: https://www.youtube.com/watch?v=FFduSaFmiwc
.
Și atunci mi s-a părut un cântecel plăcut, dar cam fără pretenții, nici acum nu consider că e o operă de artă și, totuși, brusc am
găsit în el niște lucruri de tot interesul.
În primul rând, finețea exprimării când e vorba despre
lucruri legate de sex. Nu voi intra în
amănunte, dacă ascultați textul, veți înțelege despre ce e vorba. Aș adăuga
aici , totuși, ceva din experiența personală: un țăran mai în vârstă dintr-un
sat de munte vorbea de moartea recentă a nevestei. Se vedea cât era de afectat, trăia doliul cu
toată ființa. Printre altele ne-a spus: ” Avea abia 58 de ani. Era încă tânără.
Aveam despre ce vorbi.” Citatul e exact, nu se poate uita datorită delicateței
și totuși, clarității formulării. Și
această decență e, sau era o regulă și nu excepție în comportarea țăranului
român (cel puțin) din Ardeal.
După ce am trecut în revistă conotațiile sexuale ale
textului, am observat și alte lucruri interesante:
· Fata și băiatul se
cunosc de la mersul la muncă, împreună
sau, cel puțin, în același timp și același loc
·
Cei doi sunt vecini
·
Tinerii își
întemeiază o familie după ce ”ea fraga buzelor i-a dat”, adică după ce se
conving că sunt o pereche potrivită.
De aici, la fel, povestea e de fapt istoria schematizată
a oricărei familii: își fac împreună un cămin, o gospodărie, muncesc laolaltă, se chivernisesc, își fac o existență prin
munca lor, cum s-ar zice, fac copii, apoi copiii lor – cu accent pe fata lor
care e ”din cap până-n picioare” cum era, alătdată, mama ei, - cresc mari și vor
relua ciclul existenței după modelul părinților.
Mai banal de atâta nu se poate. Dar această banalitate
spune mult.
În primul rând, familia temeinică se face între doi
tineri ”vecini”, adică de aceeași sorginte. La sat, cel puțin în Ardeal era
obiceiul că familiile se grupau cumva după stare, cei mai gospodari într-o
parte, de obicei mai prin centru, cei mai fără dare de mână, mai spre capătul
satului. (Acum, de când structura comunităților rurale s-a destrămat, nu se mai
respectă cutuma respectivă.) Cei doi din
cântec puteau fi din orice parte a satului, dar
sunt, cu siguranță, vecini. Perechile se formau între tineri de aceeași
stare: vecini, sau pe aproape. Să nu credem că asta însemna neapărat,
excluziune socială. În primul rând era știut și indiscutabil că baza unei
familii trainice este comunitatea de valori (aici nu e vorba despre cele
materiale, ele erau doar parte a sistemului de valori, nu baza) și de vederi.
Noi nu mai punem mare preț pe așa ceva, fiindcă familiile se fac și se desfac
cu repeziciune. Aceasta se întâmplă în mare măsură tocmai fiindcă cei doi
tineri consideră importante, lucruri cu totul diferite (adesea doar propria
persoană și propriile interese sau chiar capricii). Pe de altă parte, mobilitatea extraordinară a
vieții nu mai face posibil ca tinerii să se fi cunoscut foarte bine, din
copilărie sau măcar de suficient timp.
Chiar din primele versuri mai aflăm ceva: ”Când iese
badea la cosit, iese și mândra la prășit”. Adică: cei doi muncesc împreună, în
același ritm și în același scop. Munca în comun sudează legăturile mai mult
decât orice altceva. Normal, și la distracție sunt mereu unul în preajma
celuilalt: ”Iar la horă, dumineca/ el tot cu ochii după ea,/ iar când e joc de
alunel,/ mândruța e tot lângă el.” Munca
și distracția sunt cei doi poli ai unei existențe normale, care pot suda
relația dintre tineri.
Apoi, cei doi se
cunosc suficient de îndeaproape, inclusiv pe plan sexual, pentru a fi siguri că
vor putea conviețui în armonie. La sat, deși nu prea se făcea caz de asta, se
întâmpla adesea ca tinerii să fi început viața sexuală comună înainte de
căsătorie, ceea ce era o garanție că nu vor apărea probleme de
incompatibilitate.
Și, în ultimă instanță, viața în comun de-a lungul anilor
e conformă modelului ancestral, cu finalitatea corespunzătoare: aducerea pe
lume, creșterea și punerea pe făgaș a generației următoare, care ar trebui să
repete același model. Și tot așa, până când …..
Aceasta e descrierea rânduielii.
A modului în care, generație după generație este menită să trăiască, după un
model de succes și de siguranță a supraviețuirii. De parcă ar fi un manual de
bune practici pentru prezervarea unei societăți.
Nu ți se pare cunoscut acest model, iubite
cititorule? Oare numai mie mi se pare că
această poveste banală și puțin dulceagă e, de fapt, un element din Coloana Infinită a lui Brâncuși?
Un renumit istoric al artei și etnograf spunea că în kitsch se păstrează, uneori,
modele din cele mai profunde tradiții culturale ale omenirii. A dat și exemple.
Nefiind român și nefiind din România, nu cunoaște acest exemplu.
Nu vreau să fac aici, apologia kitsch-ului, nici măcar a
muzicii de consum de orice fel. Vreau doar să atrag atenția că e bine să fim mai puțin intoleranți cu ”arta”
de calitate inferioară. Poate că ea mai păstrează și transmite valori care
ne-ar prinde bine în această lume care și le-a pierdut pe ale sale. Și, oricum,
momente diferite ale vieții cer decoruri diferite, iar ceea ce noi considerăm
azi drept mari realizări estetice s-ar putea dovedi, pentru generațiile
următoare, kitsch ordinar.
