Când, din senin, cineva îți face un bine, te bucuri și nu
întrebi, de ce. Cu toate că în vremurile noastre, adică în ultimii 2000 de ani,
ar fi bine să te întrebi. Nu de alta, dar Iisus a venit pe pământ tocmai
fiindcă acele valori pe care le propovăduia, începuseră deja pe atunci să intre
în uitare. Lumea învăța, pe zi ce trece, că facerea de bine e mai puțin o faptă
bună, cât acea faimoasă zicere românească, iar modelul de comportament pentru
lumea civilizată devenise calul troian, ”darul grecilor”.
Toate acestea mi-au
trecut prin minte, ascultându-l cu câteva săptămâni în urmă, pe domnul Sabin
Gherman. Știți că e prezent pe youtube
cu comentarii aproape zilnice, pe care eu le ascult adesea cu satisfacție:
spune lucruri pe care le simt și le gândesc și eu, adesea.
La momentul
respectiv, domnul Gherman vorbea despre împărăteasa Maria Terezia a Imperiului
Habsburgic, sau austriac, cum vreți să-i spuneți. Vorbea despre ea și despre
fiul ei, Iosif al II-lea ca despre binefăcătorii românilor din Transilvania. Și
avea dreptate: acești împărați au făcut primii pași pentru ceea ce azi se
consideră ridicarea populației românești
ardelene. Le-au făcut școli, Iosif al II-lea a negociat cu Ion Ursu, zis și
Horea, iar răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan pornise la vremea
respectivă cu acordul său tacit, cel puțin. Că la sfârșit, cei trei au fost
executați cu știuta cruzime, nu trebuie să mire pe nimeni: de când e lumea,
instrumentele politice incomode sunt reduse la tăcere și cu ocaziile respective
se mai și dă exemplu de corectitudine politică.
Să vedem, care
puteau fi motivele împăraților habsburgi când au ”ridicat” românii din Ardeal
și i-au și sporit prin colonizare din exterior.
În anii 1600,
Imperiul Habsburgic a cucerit Ungaria de
la turci. Pe vremea aceea, Transilvania era parte a regatului ungar, uneori
parte integrantă, alteori, cam 160 de ani, principat relativ de sine stătător,
dar care plătea tribut Înaltei Porți. Intrați sub coroana imperială, ungurii au devenit supuși extrem de
incomozi. Poporul maghiar suportă foarte greu, dictatura și aroganța, iar
habsburgii erau o dinastie și o organizare statală cât se poate de agresivă.
Abia de la Maria Terezia încoace, duritatea, politica de forță au început să fie
disimulate prin gesturi de bunăvoință, dar ele aveau doar rolul mănușii de
catifea care ascunde pumnul de oțel. Dacă vizitați Viena, vă uitați bine la
clădirile fostei birocrații imperiale, veți înțelege despre ce vorbesc.
Deci, ungurii
trebuiau liniștiți, aduși la supunere. Imperiul a încercat, pe rând, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, mai multe metode. Marea găselniță, printre
altele, a fost clasica ”divide et impera”.
Cât timp, ungurii aveau un dușman mai
apropiat, chiar la ei acasă, se ocupau mai puțin cu răzvrătirile împotriva
imperiului. Cum în Ardeal era o populație românească semnificativă, care până
la 1790 a trăit în pace alături de cea maghiară și cea germană, fiecare în
comunitățile proprii, cu regulile și interesele proprii, cam ca niște vecini de
bloc normali din vremurile noastre, a trebuit găsită doar sămânța de ceartă.
Ungurii cu nemții (sașii și șvabii) nu prea puteau fi învrăjbiți, fiindcă
aceasta ar fi dus la mișcări chiar împotriva imperiului, celelalte popoare erau
numeric insignifiante în Ardeal, rămâneau românii. Așa că, politica de ”emancipare”
a populației române din Ardeal a fost, de fapt, o politică de învrăjbire cu
populația maghiară. Și, în același timp,
a avut loc o mare campanie de imagine, care mai dă roade și astăzi, despre
împăratul cel bun de la Viena și ungurii cei răi care nu ne lasă să fim liberi.
Ce e mai simplu
decât să faci doi vecini să se certe? Voi da aici niște scenarii, pentru exemplificare
și apoi explic cum, ridicarea românimii ardelene a fost o astfel de manevră.
…………………………………….
Spontan:
locuiam temporar, într-un bloc dintr-un
oraș estic al României. Era sărbătoare, cred că Crăciunul. De la ora 8
dimineața, vecina de deasupra a dat drumul la muzică la maximum. Erau cântece
frumoase, muzică populară veritabilă, zic eu, dar la 120 de decibeli. Am
rezistat până la ora 12. Am urcat la ea și am rugat-o să dea mai încet. A reacționat
violent. Am plecat, a venit la noi la ușă și a făcut scandal. Abia atunci ne-am
dat seama: era beată. Nu toți oamenii singuri suportă bine, singurătatea de
Crăciun. După aceasta, în cei doi ani cât am locuit acolo, toată relația
noastră s-a limitat la un ”Bună ziua”. Deși era o femeie de calitate.
Pus cu mâna:
trăiești cum știi tu mai bine.
1.
La
un moment dat, vine la tine cineva și îți spune: știi că vecinul tău primește
mai mulți bani pentru munca lui la
același patron? Și are aceeași încadrare
ca tine. Probabil fiindcă e… ungur/ român/ neamț …
2.
Vine
altul la tine și îți spune: hai că îți fac școală, ca fiul tău, fata ta să
învețe în limba română. Vezi, ungurii au școlile lor, dar ele sunt în limba
maghiară. Dar eu ți le fac în limba ta. Același nu-ți spune că și tu ai școli
confesionale, și ungurul are școli confesionale, altele, nu.
3.
Altul
vine la tine și îți spune: tu ești iobag și român, de aceea nu ai una-alta. Nu-ți
spune că sistemul în care lucrezi tu pentru latifundiar, feudal etc. e același
ca pentru ungur, dar că între tine și stăpân mai e un cneaz care e șeful
satului tău și care e veriga în plus de care depinzi. Nu-ți spune că și ungurul
e iobag, dar relația lui cu domnia e directă, fără cneaz. În plus, îți spune că
tu trăiești mai rău decât ungurul. Și asta, din cauza nobilului ungur al cărui
iobag ești. Normal că începi să urăști nobilul ungur, iar prin el, pe toți
ungurii….
………………………………………
Aceleași manevre
s-au făcut și în zonele locuite în comun de unguri și slovaci, de unguri și
sârbi. Ceea ce nu prevedeau, totuși, stăpânii imperiului, a fost faptul că un
imperiu care se dezintegrează, nu mai poate fi ținut laolaltă. Iar politica lor
de învrăjbire internă a dus, inevitabil,
la această dezintegrare.
La izbucnirea
revoluției de la 1848 din Ungaria, relațiile dintre românii și ungurii din
Ardeal erau, deja, compromise. Nu e de mirare că încercarea lui Avram Iancu de
a se alia cu ungurii împotriva imperiului, a dat greș. Nu e de mirare nici
faptul că românii ardeleni s-au aliat, în consecință, chiar cu imperiul,
împotriva ungurilor. Lucru pe care
ungurii îl uită greu, bineînțeles.
Împăratul Franz Iosef
le-a promis românilor tot ce își doreau, în schimbul colaborării împotriva
ungurilor. Chiar dacă, apoi, nu s-a ținut de cuvânt, iar Avram Iancu, eroul
românilor a sfârșit în mizerie trupească, sufletească și mentală, când devenise
incomod pentru împărăția de la care a avut așteptări atât de mărețe.
În toamna lui 1848
și în iarna-primăvara lui 1849, în Transilvania au avut loc niște măceluri
interetnice de toată frumusețea. Rolul românilor în aceste acțiuni a fost prea puțin onorabil. (Wikipedia)
După revoluție, în
Ungaria și Transilvania a fost o perioadă de represiuni, aceasta până la pactul
de la 1867, când Imperiul Habsburgic a fost reorganizat și a luat ființă
Imperiul Austro-Ungar.
Un film foarte
drăguț și romantic o arăta pe împărăteasa Elisabeta, faimoasa Sissi, drept
artizan al acestei mari împăcări. Așa o fi. Chiar în film se dă de înțeles că
luptele de eliberare, adică liniile de forță care duceau la desfacerea
imperiului în bucăți, făceau existența sa imposibilă. Găselnița cu împărțirea
formală în două a fost menită să întârzie sfârșitul inexorabil. (Să nu uităm că
și Imperiul Roman, în ultima sa etapă, a fost împărțit în două. Iar Imperiul
Roman de Răsărit, Bizanțul, chiar i-a supraviețuit cam o mie de ani, fratelui
său occidental. Așa că, s-a sperat, dar
degeaba.)
Spre deosebire de
Imperiul Roman, aici, împărțirea a mers pe alte principii și deci, pe alte
criterii. Austriecii aveau o altă situație: pe de o parte, ungurii extrem de
greu de stăpânit, pe de altă parte, o situație a popoarelor componente foarte
complicată. Toate își doreau emanciparea, chiar libertatea și statalizarea,
adică formalizarea libertății. Ceea ce Imperiul nu dorea și nu putea să le
ofere. Găselnița cu imperiul Austro-Ungar, format din Imperiul Austriac și Regatul
Ungar a fost o una genială.
Mă explic:
1.
Ungurii
au primit aparența de independență
2.
Ungurii
au primit ”radoșa”, cum se zice la Curtici, toate problemele interetnice de pe
teritoriul lor istoric, de gestionat și de rezolvat, cu responsabilitățile
aferente și o aparentă libertate de decizie. Adică, răspunderea pentru
problemele pe care nu ei le-au creat.
3.
Menționez
aici, în mod special, că prin această împărțire, Transilvania îi revenea
regatului Ungariei, cu toate problemele ei, create în mare parte chiar de
împărăție, mă gândesc aici la relația cu populația românească. Acesta e
adevăratul ”cartof fierbinte”.
4.
Imperiul
și-a păstrat unitatea în punctele esențiale: armata, ministerul de externe și
finanțele generale. Legile din parlamentul maghiar trebuiau validate la Viena.
Deci, ungurii au
primit ceea ce au visat: libertatea de decizie (aparentă), o imagine de sine super și,
în subsidiar, toată responsabilitatea pentru cele trecute, prezente și
viitoare. Adică, ventilatorul din zicerea americană, îndreptat spre ei și bine
încărcat cu material maro, fluid și duhnitor.
Rezultatul: la
finalul Primului Război Mondial, când imperiul s-a dezintegrat, cea mai mare
parte din răspunderea pentru cele petrecute în ograda sa, plus pentru deciziile
imperiale, la care ungurii, oricum, nu aveau drept de vot, s-a spart tocmai în capul celor din urmă.
Ceea ce seamănă cu
o poveste de succes pentru români. Seamănă, dar nu este. Poporul român a beneficiat la greu după primul război
mondial. Majoritatea ardelenilor români sunt mulțumiți că
au obținut rotunjirea României. Dar această mulțumire se termină aici. Practic,
Ardealul a căzut din mâinile Ungariei în
ale turcilor, apoi în mâinile austriecilor,
apoi formal în ale ungurilor, iar acum e în mâinile fostului Regat care nu prea știe ce să facă cu el. Cei de la conducerea țării îl consideră captură de război, loc de jaf și de abuzuri.
Mai mult, consideră că bogăția de naționalități de aici e doar o ocazie
pentru campanii, zâzanii sau prestidigitații politice, bune de scos la iveală când în
București, lucrurile o iau razna. Când statul român va fi în măsură să facă această
țară să înflorească, să domnească aici, echitatea și grija de semeni,
indiferent de etnie, când valorile pe care le-a primit o dată cu această țară
vor fi apreciate și întreținute, va merita Ardealul.