Adina e o femeie
frumoasa, pe la 35-40 de ani. A plecat din România imediat după măritiș,
împreună cu soțul ei. În Occident și-au încropit o existență, au făcut doi
copii, apoi s-au despărțit.
Adina e educată, are
o calificare cerută în Europa de vest, acum își întreține singură familia. Fostul
soț nu e în măsură să contribuie la cheltuieli, cam boem și fără chef de lucru
stabil, mai ia copiii pentru câte un sfârșit de săptămână și atât.
Adina luptă din greu
pentru familia ei. Are două joburi, unul de zi, unul de noapte. Cand termină
schimbul de noapte, aleargă să ducă copiii la școală. Atunci mai fură câte o
oră-două de somn, în mașină.
Seara mai prinde
câteva ore acasă, când face o mâncare rapidă din alimente preprocesate sau pui –
se gătește repede și place tuturor.
Despre vacanță în
comun, ieșiri, excursii, vizite la un muzeu sau spectacole nu se discută. Chiria
și cheltuielile zilnice consumă toți banii câștigați de Adina și toată energia
ei.
Copiii stau singuri
când nu sunt la școală. De educația lor se ocupă internetul, jocurile pe
calculator și canalele tv. Cel mare
declară ritos: ”nu vreau să trăiesc în România. Nu-mi place. Oricum eu nu mai
sunt român, nu m-am născut în România, ci aici în .....”
Dacă ar locui acasă,
Adina ar avea propriul apartament, casa de la țară a părinților, un supliment
de alimente din grădină, niște bunici care să aibă grijă de copii și un loc de
muncă decent. Meseria ei e căutată și la noi și e binișor plătită.
Nu zic că toți cei
care pleacă în Occident trăiesc așa. Dar există și acest caz și, dacă există
unul, sigur mai există altele asemenea.
Cu câțiva ani în urmă
am fost la Leuwen, în Belgia. Am stat de vorbă cu recepționera hotelului,
plecată tot din România. Mi-am exprimat
mirarea că la un hotel obișnuit, prețul camerei e așa de mare. Mi-a explicat:
aici nivelul de trai e înalt, deci prețurile sunt mari. Abia atunci am înțeles
că dacă mergi undeva unde salariile sunt mari, sigur vei cheltui mai mult. Iar salariul
tău sau venitul tău mare se va duce pe cheltuielile curente, exact ca
veniturile noastre mai modice de aici, din România.
De peste 30 de ani,
marfa principală de export a României e românul însuși. Părinții care n-au
plecat, își pregătesc copiii pentru emigrare: școlire, limbi străine. Le repetă
ca pe o mantră: nu vrem să plecați, o să ne fie greu fără voi, vrem să stați cu
noi, dar chiar în această atitudine e un fel de îndemn invers: plecați să aveți
o viață mai bună afară.
Cred că primul și cel
mai important aspect în educarea tinerilor trebuie să fie inocularea voinței de
a trăi aici, acasă, în România. Apoi pot veni tot felul de competențe și alte
filosofii educaționale, dar abia după aceasta.
Îi înțeleg și pe cei
care nu se regăsesc în țara aceasta: li se pare că e o țară prost condusă în
care lucrurile sunt cu susul în jos și perspectivele sunt sumbre. Au dreptate. Dar
de aici apare diferența. Eu încă cred că
omul sfințește locul. Iar dacă omul acela își face treaba cinstit, e primul
care nu contribuie la corupția generalizată, dacă și acasă trăiește după
principiile după care e nevoit să trăiască în Occident, atunci și România se
poate schimba în bine.
După 1989 mulți
dintre noi am perceput schimbarea de regim în sensul că de acum avem drepturi
și nu avem îndatoriri. Avem drepturi față de țara aceasta, față de părinți, familie,
față de școală, față de angajator, față de societate etc. Și nu avem
îndatoriri. Nu avem responsabilități. Aici e problema. Nu mai avem răbdare, vrem totul, imediat și gratis.
Și aici este și ciudățenia noastră:
îndatoririle față de o țară străină, față de o societate care abia dacă ne acceptă,
le considerăm normale și le îndeplinim. Mai crâcnim, mai vociferăm în cazuri
extreme, dar de obicei facem ”low profile”. Poate fiindcă acolo, afară ni se
spune imediat: nu-ți convine, întoarce-te de unde ai venit!
Eu cred că acei care urăsc
țara lor natală, o iubesc dar nu știu cum s-o facă. Ar trebui să se pună la
pace cu sine, apoi s-ar putea pune la pace cu oamenii din jur și, în final, cu
țara lor.
România este o țară
rotundă, frumoasă, bogată. Și va fi și binecuvântată când vom înțelege că omul
sfințește locul. Adică EU, OMUL.
