Mergem la Costinesti de vreo 35 de ani. Prin anii 80, plajele erau generoase, iar pe cele din nord, ale nudiştilor, lumea era confortabil de rară. Înghesuială era doar pe plaja din faţă, de la monument şi Radio Vacanţa sau cum se numea, care, printre şlagărele momentului transmitea anunţuri cu copiii pierduţi de părinţi, colectaţi la studio. Dar nici acolo nu era atâta lume ca astăzi.
Pe plaja de nudişti
te puteai întâlni cu marii actori ai momentului şi cu cei pe cale de a deveni
mari actori. Am văzut-o pe Draga Olteanu-Matei, cu o pălărie imensă, învelită
în voaluri şi cărnuri. În ciuda dimensiunilor ieşite din comun avea o ţinută elegantă,
care impunea respect. L-am întâlnit pe Horaţiu Mălăele, pe atunci la început de
carieră, înalt, subţirel, încă nedecis
dacă să se bucure că e actor sau caricaturist. Ne-a văzut cu un almanah estival
în care aştepta să-i apară o caricatură, ne-a rugat să i-l împrumutăm să
verifice, era fericit că se publicase, iar noi i-am cerut un autograf pe desen.
Ne-a scris dedicaţia cu toate cele fluturând în bătaia brizei...
Cazarea pentru cei
care nu ajungeam în tabără – dedicată deja tinerilor muncitori şi ţărani, mai
mult decât studenţilor, aşa cum se plănuise la început – se făcea la băbuţe simpatice,
îmbrăcate ţărăneşte, în cămăruţe cu
perdea de tifon la uşă, transformate adesea din anexe cu destinaţie iniţială
incertă. Curăţenia lăsa de dorit, dar nu ne interesa, camera era pentru
dormit.... Pentru spălat aveam marea
chiuvetă din beton din curte, încă de găsit în gospodăriile de modă veche de
acolo. Duşul – rece, dar plăcut după o dimineaţă la soare – era pe marginea
plajei principale. Pe drum spre locul de cazare cumpăram piersici mari, dulci
şi zemoase, pâine şi o sticlă din vinul acela rose ieftin şi bun pe care îl
beau şi localnicii. Dacă nu aveam destui bani, masa de prânz era slănina adusă
de acasă, cu roşii.
După somnul de
după-amiază o porneam la plimbare spre epavă, care mai era întreagă şi purta
urme din vopseaua originală. Se vedea şi numele de la pupa, indescifrabil,
totuşi, de la asemenea distanţă. Unii mai curajoşi înotau până la ea.
În dreptul epavei
era cherhanaua. Ciudat şi valabil până în ziua de azi: dacă nu erai de-ai
locului şi nu cunoşteai ce şi cum, puteai face un sejur de zece zile fără să fi
văzut mâncare de peşte. Doar că atunci nici hamsiile prăjite, gata sleite, din zilele
noastre, nu erau pe tarabe.
Comerţ se făcea pe
o singură străduţă – aceeaşi de acum,
care duce de la strada principală cam din dreptul poliţiei până la plajă.
Oferta era modestă, dar nici nu erau, parcă, atâtea kiciuri. Plimbarea de seară
pe acolo era plăcută şi lipsită de stres. Singura muzică era cea de la Radio
Vacanţa.
Mă întrebaţi dacă
era curat? Eu aş zice că nu era mai murdar decât eram obisnuiţi. Ambalajele
colorate şi indestructibile care fac astăzi sufletul comerţului, nu existau
încă, deci nici mizeria de acum nu exista.
Seara se lansa viaţa
în tabără. La teatrul de vară începea filmul, piesa de teatru sau concertul pe
la ora 9. Acolo puteai vedea filme româneşti
care nu mai intrau niciodată în circuit prin ţară, dar nu de proaste ce
erau.
Prin anii 80,
Costineştiul era şi un loc de cultură.
Puteai să te prăjeşti la soare, să faci nudism fără a fi deranjat de nimeni, pe
plajele de la nord de prima cazemată; doar curioşii – mai ales grănicerii –
urmăreau de pe faleză, cu binoclurile,
lumea de pe-acolo. Puteai să te îmbeţi în curtea gazdei cu vinul acela rose
grozav şi ieftin, sau puteai merge la un spectacol bun în tabără, pentru un
preţ simbolic. Dacă aveai bani, puteai merge la grădinile-restaurant selecte de
lângă plajă.
Costineştiul de
azi?
Satul Costineşti şi
satul Schitu nu mai există. E o staţiune enormă, haotică, dedicată consumului.
Ceea ce te izbeşte din prima e amestecul de culori stridente, kitsh şi slin.
Nu e totul rău sau
urât, nu mă înţelegeţi greşit. Clădirile noi sunt aspectuoase, curţile frumos
puse la punct. Multă verdeaţă. Casele oamenilor sunt frumos aranjate, curate.
Camerele de închiriat sunt de la decent în sus, la preţuri surprinzător de
accesibile. Pentru încălzirea apei se folosesc panouri solare. Baia proprie cu apă caldă e ceva obişnuit şi
perfect accesibil băneşte. Sunt câteva autoserviri ieftine cu mâncare bună şi
cel puţin una este şi remarcabil de curată (Victoria, parcă), iar dacă intri sau ieşi
în afara orelor de vârf, personalul te salută amabil.
Camerele de închiriat sunt de la decent în sus, la preţuri surprinzător de
accesibile. Pentru încălzirea apei se folosesc panouri solare. Baia proprie cu apă caldă e ceva obişnuit şi
perfect accesibil băneşte. Sunt câteva autoserviri ieftine cu mâncare bună şi
cel puţin una este şi remarcabil de curată (Victoria, parcă), iar dacă intri sau ieşi
în afara orelor de vârf, personalul te salută amabil.
Ceea ce îmi
lipseşte la Costineştiul de astăzi, sunt
în primul rând plajele. Dacă turiştii s-au multiplicat, în schimb plajele au
fost mâncate de mare. Fosta plajă a nudiştilor din dreptul cazematelor a
dispărut, practic, iar monştrii de beton sunt acum în larg.
Epava a suportat şi ea, cu greu, furtunile şi vremurile. S-a despicat şi interiorul a început să se surpe. Inscripţiile mai amintesc de perioada eroică a studenţiei (post)revoluţionare. Mici bărci colorate pornesc mereu către epavă şi pentru 10 lei o poţi înconjura când pofteşti.
După o zi de vară,
plajele sunt pline de ambalaje: doze, pet-uri, pahare de plastic, chiştoace şi
tot ce-ţi poţi imagina. Se adună zilnic resturile, măcar cele mai mari, iar sacii cu gunoaie sunt munţi
întregi.
Promenada şerpuieşte printre barăci, corturi şi tonete din care se vînd lucruri colorate şi sclipitoare, pentru gusturile cele mai îndoielnice, mâncare sleită, băuturi pe care nu le mai vrei după ce priveşti murdăria din jur. Preţuri exorbitante.
La terasa Vraja
Mării, un simbol al staţiunii pe vremuri, înainte de a ne aşeza a trebuit să
îndepărtăm gunoiul de pe bănci, apoi a trebuit să ştergem firimiturile de pe
masă (ne orientasem către cea mai „curată”.)
Terasele mai de soi de pe
plajă sunt, totuşi, curate şi aranjate.
Lume enorm de
multă, aproape nu te poţi mişca. Din
fiecare restaurant, autoservire, club, terasă răzbate muzica proprie, dată la
maxim. Prin dreptul unora trebuie de-a dreptul să-ţi astupi urechile.
Seara, lumea iese
la cluburi. E vremea când poţi vedea cele mai cele toalete, de la deosebit de
elegante, frumoase, arătoase la cele mai ciudăţele. Un lucru e sigur, la
Costineşti merită să-ţi duci garderobă.
Ca să ştii ce te
aşteaptă la noapte ca distracţie, maşini de teren cu boxe enorme
date la maximum străbat staţiunea şi te invită la clubul cutare, la petrecerea
cutare sau la concertul lui cutărică. Fetele rezemate de boxe, cu privirile fără expresie, bâţâindu-şi funduleţele aproape goale ar putea fi un simbol al
Costineşti-ului de astăzi.
Frumuseţe fără expresie ...
Frumuseţe fără expresie ...
Te gândeşti, unde
mai sunt spectacolele de la teatrul de vară din tabără, unde e lumea relativ ok
de pe vremuri? Când Costineştiul era centrul cultural al litoralului la sud de
Constanţa?
Unde e
Costineşti-ul de altă dată?
Urme se mai găsesc
pe plaja din sud, din dreptul mănăstirii. Dar nu vă speriaţi, nu prea multe. Şi
aici te întâlneşti cu automatul de scuipat coji de seminţe, cu musculosul venit
direct din sala de forţă, admirându-şi singur fizicul, cu „el” etalându-şi
trofeul blond adus la mare. Şi aici s-a inventat deja petrecerea
pe plajă, cu mici, bere, muzică la maximum. E adevărat, s-a curăţat aproape bine,
după. A plecat şi muzica. E relativ
curat. Cei mai mulţi îşi iau gunoaiele cu ei la plecare. Nu e înghesuială. E
linişte, libertate şi parcă eşti printre ai tăi. Încă.
