sâmbătă, 11 iulie 2020

Împărații noștri de bine



Când, din senin,  cineva îți face un bine, te bucuri și nu întrebi, de ce. Cu toate că în vremurile noastre, adică în ultimii 2000 de ani, ar fi bine să te întrebi. Nu de alta, dar Iisus a venit pe pământ tocmai fiindcă acele valori pe care le propovăduia, începuseră deja pe atunci să intre în uitare. Lumea învăța, pe zi ce trece, că facerea de bine e mai puțin o faptă bună, cât acea faimoasă zicere românească, iar modelul de comportament pentru lumea civilizată devenise calul troian, ”darul grecilor”.
Toate acestea mi-au trecut prin minte, ascultându-l cu câteva săptămâni în urmă, pe domnul Sabin Gherman. Știți că e prezent pe youtube cu comentarii aproape zilnice, pe care eu le ascult adesea cu satisfacție: spune lucruri pe care le simt și le gândesc și eu, adesea.
La momentul respectiv, domnul Gherman vorbea despre împărăteasa Maria Terezia a Imperiului Habsburgic, sau austriac, cum vreți să-i spuneți. Vorbea despre ea și despre fiul ei, Iosif al II-lea ca despre binefăcătorii românilor din Transilvania. Și avea dreptate: acești împărați au făcut primii pași pentru ceea ce azi se consideră ridicarea  populației românești ardelene. Le-au făcut școli, Iosif al II-lea a negociat cu Ion Ursu, zis și Horea, iar răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan pornise la vremea respectivă cu acordul său tacit, cel puțin. Că la sfârșit, cei trei au fost executați cu știuta cruzime, nu trebuie să mire pe nimeni: de când e lumea, instrumentele politice incomode sunt reduse la tăcere și cu ocaziile respective se mai și dă exemplu de corectitudine politică.
Să vedem, care puteau fi motivele împăraților habsburgi când au ”ridicat” românii din Ardeal și i-au și sporit prin colonizare din exterior.
În anii 1600, Imperiul Habsburgic a cucerit  Ungaria de la turci. Pe vremea aceea, Transilvania era parte a regatului ungar, uneori parte integrantă, alteori, cam 160 de ani, principat relativ de sine stătător, dar care plătea tribut Înaltei Porți. Intrați sub  coroana  imperială, ungurii au devenit supuși extrem de incomozi. Poporul maghiar suportă foarte greu, dictatura și aroganța, iar habsburgii erau o dinastie și o organizare statală cât se poate de agresivă. Abia de la Maria Terezia încoace, duritatea, politica de forță au început să fie disimulate prin gesturi de bunăvoință, dar ele aveau doar rolul mănușii de catifea care ascunde pumnul de oțel. Dacă vizitați Viena, vă uitați bine la clădirile fostei birocrații imperiale, veți înțelege despre ce vorbesc.
Deci, ungurii trebuiau liniștiți, aduși la supunere. Imperiul a încercat, pe rând,  în secolele  al XVIII-lea și al XIX-lea,  mai multe metode. Marea găselniță, printre altele, a fost clasica ”divide et impera”.  Cât timp, ungurii aveau un dușman mai apropiat, chiar la ei acasă, se ocupau mai puțin cu răzvrătirile împotriva imperiului. Cum în Ardeal era o populație românească semnificativă, care până la 1790 a trăit în pace alături de cea maghiară și cea germană, fiecare în comunitățile proprii, cu regulile și interesele proprii, cam ca niște vecini de bloc normali din vremurile noastre, a trebuit găsită doar sămânța de ceartă. Ungurii cu nemții (sașii și șvabii) nu prea puteau fi învrăjbiți, fiindcă aceasta ar fi dus la mișcări chiar împotriva imperiului, celelalte popoare erau numeric insignifiante în Ardeal, rămâneau românii. Așa că, politica de ”emancipare” a populației române din Ardeal a fost, de fapt, o politică de învrăjbire cu populația maghiară.  Și, în același timp, a avut loc o mare campanie de imagine, care mai dă roade și astăzi, despre împăratul cel bun de la Viena și ungurii cei răi care nu ne lasă să fim liberi.
Ce e mai simplu decât să faci doi vecini să se certe? Voi da aici niște scenarii, pentru exemplificare și apoi explic cum, ridicarea românimii ardelene a fost o astfel de manevră.
…………………………………….
Spontan: locuiam temporar,  într-un bloc dintr-un oraș estic al României. Era sărbătoare, cred că Crăciunul. De la ora 8 dimineața, vecina de deasupra a dat drumul la muzică la maximum. Erau cântece frumoase, muzică populară veritabilă, zic eu, dar la 120 de decibeli. Am rezistat până la ora 12. Am urcat la ea și am rugat-o să dea mai încet. A reacționat violent. Am plecat, a venit la noi la ușă și a făcut scandal. Abia atunci ne-am dat seama: era beată. Nu toți oamenii singuri suportă bine, singurătatea de Crăciun. După aceasta, în cei doi ani cât am locuit acolo, toată relația noastră s-a limitat la un ”Bună ziua”. Deși era o femeie de calitate.
Pus cu mâna: trăiești cum știi tu mai bine.
1.      La un moment dat, vine la tine cineva și îți spune: știi că vecinul tău primește mai mulți bani pentru munca  lui la același patron?  Și are aceeași încadrare ca tine. Probabil fiindcă e… ungur/ român/ neamț …
2.      Vine altul la tine și îți spune: hai că îți fac școală, ca fiul tău, fata ta să învețe în limba română. Vezi, ungurii au școlile lor, dar ele sunt în limba maghiară. Dar eu ți le fac în limba ta. Același nu-ți spune că și tu ai școli confesionale, și ungurul are școli confesionale, altele, nu.
3.      Altul vine la tine și îți spune: tu ești iobag și român, de aceea nu ai una-alta. Nu-ți spune că sistemul în care lucrezi tu pentru latifundiar, feudal etc. e același ca pentru ungur, dar că între tine și stăpân mai e un cneaz care e șeful satului tău și care e veriga în plus de care depinzi. Nu-ți spune că și ungurul e iobag, dar relația lui cu domnia e directă, fără cneaz. În plus, îți spune că tu trăiești mai rău decât ungurul. Și asta, din cauza nobilului ungur al cărui iobag ești. Normal că începi să urăști nobilul ungur, iar prin el, pe toți ungurii….
………………………………………
Aceleași manevre s-au făcut și în zonele locuite în comun de unguri și slovaci, de unguri și sârbi. Ceea ce nu prevedeau, totuși, stăpânii imperiului, a fost faptul că un imperiu care se dezintegrează, nu mai poate fi ținut laolaltă. Iar politica lor de învrăjbire internă  a dus, inevitabil, la această dezintegrare.
La izbucnirea revoluției de la 1848 din Ungaria, relațiile dintre românii și ungurii din Ardeal erau, deja, compromise. Nu e de mirare că încercarea lui Avram Iancu de a se alia cu ungurii împotriva imperiului, a dat greș. Nu e de mirare nici faptul că românii ardeleni s-au aliat, în consecință, chiar cu imperiul, împotriva ungurilor.  Lucru pe care ungurii îl uită  greu, bineînțeles.
Împăratul Franz Iosef le-a promis românilor tot ce își doreau, în schimbul colaborării împotriva ungurilor. Chiar dacă, apoi, nu s-a ținut de cuvânt, iar Avram Iancu, eroul românilor a sfârșit în mizerie trupească, sufletească și mentală, când devenise incomod pentru împărăția de la care a avut așteptări atât de mărețe.
În toamna lui 1848 și în iarna-primăvara lui 1849, în Transilvania au avut loc niște măceluri interetnice de toată frumusețea. Rolul românilor în aceste acțiuni a fost  prea puțin onorabil. (Wikipedia)
După revoluție, în Ungaria și Transilvania a fost o perioadă de represiuni, aceasta până la pactul de la 1867, când Imperiul Habsburgic a fost reorganizat și a luat ființă Imperiul Austro-Ungar.
Un film foarte drăguț și romantic o arăta pe împărăteasa Elisabeta, faimoasa Sissi, drept artizan al acestei mari împăcări. Așa o fi. Chiar în film se dă de înțeles că luptele de eliberare, adică liniile de forță care duceau la desfacerea imperiului în bucăți, făceau existența sa imposibilă. Găselnița cu împărțirea formală în două a fost menită să întârzie sfârșitul inexorabil. (Să nu uităm că și Imperiul Roman, în ultima sa etapă, a fost împărțit în două. Iar Imperiul Roman de Răsărit, Bizanțul, chiar i-a supraviețuit cam o mie de ani, fratelui său  occidental. Așa că, s-a sperat, dar degeaba.)
Spre deosebire de Imperiul Roman, aici, împărțirea a mers pe alte principii și deci, pe alte criterii. Austriecii aveau o altă situație: pe de o parte, ungurii extrem de greu de stăpânit, pe de altă parte, o situație a popoarelor componente foarte complicată. Toate își doreau emanciparea, chiar libertatea și statalizarea, adică formalizarea libertății. Ceea ce Imperiul nu dorea și nu putea să le ofere. Găselnița cu imperiul Austro-Ungar, format din Imperiul Austriac și Regatul Ungar a fost o una genială.
Mă explic:
1.      Ungurii au primit aparența de independență
2.      Ungurii au primit ”radoșa”, cum se zice la Curtici, toate problemele interetnice de pe teritoriul lor istoric, de gestionat și de rezolvat, cu responsabilitățile aferente și o aparentă libertate de decizie. Adică, răspunderea pentru problemele pe care nu ei le-au creat.
3.      Menționez aici, în mod special, că prin această împărțire, Transilvania îi revenea regatului Ungariei, cu toate problemele ei, create în mare parte chiar de împărăție, mă gândesc aici la relația cu populația românească. Acesta e adevăratul ”cartof fierbinte”.
4.      Imperiul și-a păstrat unitatea în punctele esențiale: armata, ministerul de externe și finanțele generale. Legile din parlamentul maghiar trebuiau validate la Viena.
Deci, ungurii au primit ceea ce au visat: libertatea de decizie (aparentă), o imagine de sine super și, în subsidiar, toată responsabilitatea pentru cele trecute, prezente și viitoare. Adică, ventilatorul din zicerea americană, îndreptat spre ei și bine încărcat cu material maro, fluid și duhnitor.
Rezultatul: la finalul Primului Război Mondial, când imperiul s-a dezintegrat, cea mai mare parte din răspunderea pentru cele petrecute în ograda sa, plus pentru deciziile imperiale, la care ungurii, oricum, nu aveau drept de vot, s-a spart tocmai  în capul celor din urmă. 
Ceea ce seamănă cu o poveste de succes pentru români. Seamănă, dar nu este. Poporul  român a beneficiat la greu după primul război mondial. Majoritatea ardelenilor români sunt mulțumiți că au obținut rotunjirea României. Dar această mulțumire se termină aici. Practic, Ardealul a căzut din mâinile Ungariei în  ale turcilor, apoi  în mâinile austriecilor, apoi formal în ale ungurilor, iar acum e în mâinile fostului Regat  care nu prea știe ce să facă cu el. Cei de la conducerea țării îl consideră captură de război, loc de jaf și de abuzuri.  Mai mult, consideră că  bogăția de naționalități de aici e doar o ocazie pentru campanii, zâzanii sau prestidigitații politice, bune de scos la iveală când în București, lucrurile o iau razna. Când statul român va fi în măsură să facă această țară să înflorească, să domnească aici, echitatea și grija de semeni, indiferent de etnie, când valorile pe care le-a primit o dată cu această țară vor fi apreciate și întreținute, va merita Ardealul. 



miercuri, 20 mai 2020

Brâncuși și kitsch-ul




Fiind eu dintr-o generație mai veche, obișnuită să cânte, din când în când mi se mai întâmplă. Apropo, ați observat că obiceiul de a cânta împreună sau chiar singuri, dispare pe zi ce trece?
Deci, cântam azi dimineață un cântec foarte la modă cu vreo 50 de ani în urmă: Țărăncuță, țărăncuță  (compozitor: Ion Vasilescu, text: Mihai Maximilian). E unul din acele cântecele drăguțe, chicioase care rămân în mintea omului  și după  zeci de ani. Îl puteți asculta aici:  https://www.youtube.com/watch?v=FFduSaFmiwc .    
Și atunci mi s-a părut un cântecel plăcut, dar cam fără pretenții, nici acum nu consider că e o operă de artă și, totuși, brusc am găsit în el niște lucruri de tot interesul.
În primul rând, finețea exprimării când e vorba despre lucruri legate de sex.  Nu voi intra în amănunte, dacă ascultați textul, veți înțelege despre ce e vorba. Aș adăuga aici , totuși, ceva din experiența personală: un țăran mai în vârstă dintr-un sat de munte vorbea de moartea recentă a nevestei.  Se vedea cât era de afectat, trăia doliul cu toată ființa. Printre altele ne-a spus: ” Avea abia 58 de ani. Era încă tânără. Aveam despre ce vorbi.” Citatul e exact, nu se poate uita datorită delicateței și totuși, clarității  formulării. Și această decență e, sau era o regulă și nu excepție în comportarea țăranului român  (cel puțin) din Ardeal.
După ce am trecut în revistă conotațiile sexuale ale textului, am observat și alte lucruri interesante:
·         Fata și băiatul se cunosc de la mersul la muncă,  împreună sau, cel puțin, în același timp și același loc
·         Cei doi sunt vecini
·         Tinerii își întemeiază o familie după ce ”ea fraga buzelor i-a dat”, adică după ce se conving că sunt o pereche potrivită.
De aici, la fel, povestea e de fapt istoria schematizată a oricărei familii: își fac împreună un cămin, o gospodărie,  muncesc laolaltă,  se chivernisesc, își fac o existență prin munca lor, cum s-ar zice, fac copii, apoi copiii lor – cu accent pe fata lor care e ”din cap până-n picioare” cum era, alătdată, mama ei, - cresc mari și vor relua ciclul existenței după modelul părinților.
Mai banal de atâta nu se poate. Dar această banalitate spune mult.
În primul rând, familia temeinică se face între doi tineri ”vecini”, adică de aceeași sorginte. La sat, cel puțin în Ardeal era obiceiul că familiile se grupau cumva după stare, cei mai gospodari într-o parte, de obicei mai prin centru, cei mai fără dare de mână, mai spre capătul satului. (Acum, de când structura comunităților rurale s-a destrămat, nu se mai respectă cutuma respectivă.)  Cei doi din cântec puteau fi din orice parte a satului, dar  sunt, cu siguranță, vecini. Perechile se formau între tineri de aceeași stare: vecini, sau pe aproape. Să nu credem că asta însemna neapărat, excluziune socială. În primul rând era știut și indiscutabil că baza unei familii trainice este comunitatea de valori (aici nu e vorba despre cele materiale, ele erau doar parte a sistemului de valori, nu baza) și de vederi. Noi nu mai punem mare preț pe așa ceva, fiindcă familiile se fac și se desfac cu repeziciune. Aceasta se întâmplă în mare măsură tocmai fiindcă cei doi tineri consideră importante, lucruri cu totul diferite (adesea doar propria persoană și propriile interese sau chiar capricii).  Pe de altă parte, mobilitatea extraordinară a vieții nu mai face posibil ca tinerii să se fi cunoscut foarte bine, din copilărie sau măcar de suficient timp.
Chiar din primele versuri mai aflăm ceva: ”Când iese badea la cosit, iese și mândra la prășit”. Adică: cei doi muncesc împreună, în același ritm și în același scop. Munca în comun sudează legăturile mai mult decât orice altceva. Normal, și la distracție sunt mereu unul în preajma celuilalt: ”Iar la horă, dumineca/ el tot cu ochii după ea,/ iar când e joc de alunel,/ mândruța e tot lângă el.”  Munca și distracția sunt cei doi poli ai unei existențe normale, care pot suda relația dintre  tineri.
 Apoi, cei doi se cunosc suficient de îndeaproape, inclusiv pe plan sexual, pentru a fi siguri că vor putea conviețui în armonie. La sat, deși nu prea se făcea caz de asta, se întâmpla adesea ca tinerii să fi început viața sexuală comună înainte de căsătorie, ceea ce era o garanție că nu vor apărea probleme de incompatibilitate.
Și, în ultimă instanță, viața în comun de-a lungul anilor e conformă modelului ancestral, cu finalitatea corespunzătoare: aducerea pe lume, creșterea și punerea pe făgaș a generației următoare, care ar trebui să repete același model. Și tot așa, până când …..
Aceasta e descrierea rânduielii. A modului în care, generație după generație este menită să trăiască, după un model de succes și de siguranță a supraviețuirii. De parcă ar fi un manual de bune practici pentru prezervarea unei societăți.
Nu ți se pare cunoscut acest model, iubite cititorule?  Oare numai mie mi se pare că această poveste banală și puțin dulceagă e, de fapt, un element din Coloana Infinită a lui Brâncuși?
Un renumit istoric al artei și etnograf  spunea că în kitsch se păstrează, uneori, modele din cele mai profunde tradiții culturale ale omenirii. A dat și exemple. Nefiind român și nefiind din România, nu cunoaște acest exemplu.
Nu vreau să fac aici, apologia kitsch-ului, nici măcar a muzicii  de consum  de orice fel. Vreau doar să atrag atenția  că e bine să fim mai puțin intoleranți cu ”arta” de calitate inferioară. Poate că ea mai păstrează și transmite valori care ne-ar prinde bine în această lume care și le-a pierdut pe ale sale. Și, oricum, momente diferite ale vieții cer decoruri diferite, iar ceea ce noi considerăm azi drept mari realizări estetice s-ar putea dovedi, pentru generațiile următoare, kitsch ordinar.




sâmbătă, 27 octombrie 2018

"Neintelesii" Gemeni


                     
                     


Zodia gemenilor e o zodie neînţeleasă. Se emit despre ea tot felul de  păreri, mai mult sau mai puţin  profunde. Dar fiecare dintre aceste păreri se sprijină pe o neînţelegere funciară a spiritului zodiei.
Da, zodia gemenilor e una spirituală. Nimeni nu poate afirma că nativii ar fi  nişte suflete sensibile sau buni muncitori manuali. Nici ca meşteşugari, nici ca ţărani nu excelează. Şi în genele lor nu există aceea a îngrijirii  altor fiinţe, deşi dacă nu au încotro, o vor face cu conştiinciozitate, dar fără prea multă empatie.  Domeniul lor e spiritul. Dacă vrei o privire de ansamblu sau o analiză pertinentă, apelează la un geamăn.
Până  aici e ok. Dar să vedem, de ce nu suntem înţeleşi.
Zodia gemenilor e zodia dualităţii. Semnul ei ar trebui să fie yin/yang-ul zodiacului chinezesc. Acceptă, reprezintă şi se simte reprezentat, în acelaşi timp de:
alb
negru
acţiune
meditaţie
raţiune
sentimente
nou
vechi
bunătate
răutate
agresiune
blândeţe
masculin
feminin
mercantil
idealist
elegant
bădăran
Şi s-ar putea continua la nesfârşit.
E zodia conservatorismului versus liberalism în aceeaşi persoană.
E zodia valorilor deja consacrate versus iconoclastie.
În fiecare geamăn trăiesc, se sfătuiesc sau se confruntă două entităţi. Ele reprezintă extremele câte unui vector existenţial. De-a lungul vieţii geamănului, aceste două entităţi colaborează  şi se luptă pentru realizarea unui echilibru. Dacă geamănul nu ar fi atât de fluid , sau cele două entităţi nu ar fi cooperante, lupta permanentă a contrariilor l-ar duce la schizofrenie sau cine ştie ce altă boală psihică. Şi totuşi, persoane în vârstă,  mai bine  echilibrate psihic  decât gemenii veţi găsi cu greu.
Gemenii tineri pot fi destul de puţin echilibraţi. Cele două personalităţi din interiorul lor trebuie să ajungă la un modus vivendi. În rare  cazuri, acest lucru eşuează. De cele mai multe ori, o dată cu vârsta şi experienţa, în geamăn se stabileşte un echilibru dinamic care-i poate face personalitatea de-a dreptul agreabilă. Nefiind un echilibru static, acesta se suprascrie pe tot parcursul vieţii. De obieci, în sens pozitiv. Adică, geamănul învaţă şi se dezvoltă pe toată durata vieţii.
Din dualitatea personalităţii geamănului decurg câteva aspecte vizibile,  deconcertante pentru cei din jur.
În primul rând, geamănul nu are o părere formată o dată pentru totdeauna. Capul său e un computer care analizează mereu  orice informaţie nouă şi o aşează în schema de gândire deja existentă. Dacă noua informaţie nu se potriveşte niciunde, geamănul trece  printr-o criză adesea vizibilă, fiindcă îşi modifică structura pe baza noii informaţii, iar ca urmare îşi poate schimba complet părerile, atitudinea, comportarea. S-ar crede că e instabil, nedemn de încredere, când, în fond, el trece printr-un proces de dezvoltare personală. Renaşte. Uneori cam spectaculos, dar eficace.
Să nu vă miraţi, dacă un gemăn azi e socialist, mâine e conservator, azi e religios, mâine e profan. Pe baza informaţiilor/ input-urilor noi, îşi schimbă atitudinea şi conduita. Perfect justificat, coerent şi consistent din punctul său de vedere.
Geamănul se împacă foarte bine cu poziţiile contrare, cu dreptăţile care se confruntă. Pur şi simplu constată valabilitatea argumentelor de o parte şi de alta, dar şi limitele acestora. Un geamăn nu-ţi va da dreptate niciodată 100 %. Poate că ţi-o spune sau nu, dar fii sigur, vede până unde sunt valabile argumentele tale şi unde nu mai funcţionează. Dacă ţi-a zis că ai dreptate, înseamnă că ori nu a analizat încă situaţia, ori o spune cu reţineri nerostite.
Creierul său are un algoritm de funcţionare unic. Adună datele şi dintr-o parte, şi din cealaltă, le confruntă, stabileşte argumentele pro şi contra fiecărui punct de vedere, apoi decide că ambele părţi au dreptate. Până la un punct. Şi până la care punct.
Un geamăn nu e născut să fie conducător.  A fi conducător înseamnă a fi convins de dreptatea proprie. Că drumul pe care vrei să mergi e cel bun şi singurul bun. Doar această convingere, extrem de puternică face ca un om să poată conduce alţi oameni. Geamănul ştie că nici un drum nu e singurul şi că poate e, poate nu e cel mai bun. Şi nu alege din instinct. Nici nu se încarcă cu responsabilitatea conducerii unor oameni pe un drum eventual greşit sau prea periculos.
Un geamăn nu va deveni savant. La fel ca în cazul conducătorului, savantul trebuie să vadă în faţa sa doar obiectivul. Trebuie să nu ţină seama de consecinţele acţiunilor sale, exact ca un conducător. Geamănul nu poate fi aşa. El vede mereu că acest ţel e doar unul dintre cele multe, cu nimic mai bun decât alte ţeluri. Poate, îi vede chiar pericolele pe care savantul, în pasiunea lui, nu le observă.
Dacă vreţi,  conducătorul sau  savantul se mişcă în câte un tunel. Geamănul priveşte în jos la ei, de pe vârful celui mai înalt munte.
Poţi crede că geamănul e leneş, superficial, fiindcă nu aprofundează nici un domeniu. Nici n-o face, fiindcă ştie că nu există domeniu mai interesant decât celelalte, scop mai înalt, mai de urmărit decât multe altele.
Geamănul este neutru, fiindcă vede ambele feţe ale medaliei. De aceea este un sfătuitor care merită luat în seamă. Nu-l orbeşte puterea celui pe care îl serveşte şi, dacă i se acordă preţuirea cuvenită, va deveni  secretar personal, sfătuitor, prieten, adjunct, mână dreaptă de cea mai bună calitate şi de încredere. Sfaturile, ideile sale sunt novatoare şi eficace. E omul care găseşte soluţia nestandardizată într-o situaţie aparent fără ieşire.
Geamănul e loial. E prieten de încredere. Sau e bârfitor, răutăcios, umblă cu vorba, îţi face viaţa iad – de tine depinde. El răspunde la purtarea ta faţă de el.
Un geamăn supus la rele tratamente devine un duşman cel puţin extrem de supărător. Umilirea,  jignirile, desconsiderarea sau învinuirile false scot din dualul geamăn, latura perversă, rea, întunecată. Nu din prima. Un geamăn va trece cu vederea primele semne de răutate. Le va considera întâmplătoare, justificate printr-o toană de moment sau o neînţelegere şi le va face uitate. Dar a doua oară va reacţiona. Şi o va face violent. Nu te va omorî, dar te va face să-ţi doreşti singur moartea.
Aşa că, da, geamănul e tot ce auziţi, citiţi sau ştiţi despre el, dar mult, mult mai mult decât atât.



duminică, 21 octombrie 2018

ROBINSON, UN EROU OBIŞNUIT


     De curând, într-o dimineaţă m-am trezit mai devreme şi mi-am adus aminte de Robinson. De cartea pe care nu am mai recitit-o din copilărie, dar care, încet-încet a revenit şi s-a aşezat în faţa mea  într-o lumină nouă.
Era pe la începutul anilor 50, cărţi puţine, puţine şi în limba mea maternă, puţine şi pentru copiii de vârsta mea. Îmi amintesc că, în disperare de cauză, părinţii mei adoptivi mi-au dăruit, cu diferite ocazii, cărţi cu poveşti în rusă şi germană. Nici unul dintre noi nu cunoştea atunci, aceste limbi.
Mare bucurie pe ai mei când au găsit un exemplar din ROBINSON CRUSOE, de D. Defoe. Şi-au încercat norocul, mi-au citit din roman şi am devenit, pentru o vreme, dependentă de aventurile bietului naufragiat.
Nu mai ţin minte toată cartea, dar unele lucruri mi s-au fixat în memorie: Robinson, înotând zilnic până la epava care se distrugea şi se scufunda zi de zi. Adunând de acolo totul, până la ultimul capăt de sfoară. Căutând şi găsind pentru fiecare lucruşor, o destinaţie prin care îşi face viaţa posibilă, sau chiar mai uşoară. Bucurându-se pentru fiecare nouă achiziţie. Căutând, cu bună ştiinţă, alte lucruri.
Ani de zile a drămuit şi a cultivat acele câteva boabe de grâu pe care le-a găsit pe corabie. În anul în care a pierdut recolta, a preferat să nu mănânce pâine, pentru a fi sigur că în anii ce urmează, va avea şi ce mânca, dar şi rezervă pentru semănat.
Dar mai ţin minte cum, bucăţică cu bucăţică, el găseşte şi valorifică resursele insulei.
După nişte ani, gospodăria lui Robinson ar fi făcut de ruşine pe oricare alta, din Anglia sau de oriunde din Europa. Casă solidă şi fortificată din bârne, sistem de apărare,  ţarcuri pline cu  animale, lanuri de cereale. Un nivel  de viaţă de invidiat.
A găsit cerneală şi hârtie pe corabie, apoi şi-a preparat el însuşi cerneala, pentru a putea scrie zi de zi tot ce era important.
A fost perfect la zi cu trecerea timpului, ţinea un calendar precis.
Ştiţi, ce-mi spun mie toate aceste amănunte ale existenţei lui Robinson?
Că el era hotărât şi încrezător că va supravieţui, chiar dacă nu va fi salvat niciodată  şi era decis să trăiască o viaţă cât mai demnă şi mai decentă în singurătatea insulei pustii. Nu avea martori pentru care să facă eforturile. Nimeni nu avea să-l admire pentru realizările lui. Faptul că a fost găsit şi salvat a fost doar un fel de încununare a vieţii sale.  Era doar el pe insulă, cu credinţa că aşa trebuie trăită viaţa.
Asta a făcut Robinson Crusoe. 
Şi ce n-a făcut, vă întrebaţi? Iată: n-a plâns şi nu s-a plâns. Nu a blestemat cerul, norocul, marinarii, marea şi furtuna pentru năpasta abătută asupra sa. Nu a căutat vinovaţi pentru dezastru.  Nu şi-a pierdut speranţa. Probabil a avut un scurt moment de disperare, dar imediat şi-a adunat resursele sufleteşti şi a trecut la evaluarea situaţiei. A procedat, dacă vreţi, ca un foarte bun strateg şi administrator în acelaşi timp, hotărât să învingă. A căutat căile pentru a răzbate, le-a valorificat şi a câştigat. Şi n-a fost un om deosebit, ci unul chiar foarte obişnuit.
Este primul şi cel mai important exemplu de demnitate, credinţă  şi tărie de caracter pe care l-am întâlnit, chiar dacă la vârsta de 4 ani nu înţelegeam asta.
Despre Vineri ... asta e o parte interesantă, dar nesemnificativă pentru substanţa cărţii.
Noi apreciem acum drept un lucru abominabil,  faptul că Robinson l-a considerat pe Vineri, sclavul său. În filmul făcut cu nişte ani în urmă, pentru a aduce povestea la cerinţele ideologiei de acum, apare marea scenă când omul alb trebuie să recunoască nu doar egalitatea cu sclavul dispreţuit, ci chiar să-i fie îndatorat. Normal, noi vedem lucrurile aşa. Şi e normal că, acum mai mult de 200 de ani, oamenii aveau alte modele de gândire şi de acţiune. Trebuie să acceptăm asta, cu atât mai mult, cu cât romanul nu are nici de pierdut, nici de câştigat din aceste diferenţe.
Dacă e să fac o observaţie personală, felul în care se poartă Robinson cu Vineri este cât se poate de decent. Îl salvează, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl educă şi are grijă de bunăstarea lui Vineri, iar în schimb îi cere să-şi ia partea din munca de zi cu zi, pentru exact acea hrană şi îmbrăcăminte pe care le împart împreună. Nici mai mult, nici mai puţin. Deci şi ca „stăpân de sclavi”, eroul cărţii se comportă exemplar. 
Robinson este modelul anglo-saxon de colonizator de nevoie, omul care e în stare să se descurce practic oriunde şi să folosească toate resursele care îi stau la îndemână pentru a supravieţui şi chiar a prospera. Dar este şi modelul de om care, ajuns la mare ananghie, nu-şi pierde cumpătul, nici ţinuta morală, nici credinţa şi luptă până la capăt pentru a face faţă situaţiei cu demnitate şi onoare.

marți, 6 februarie 2018

Casandra spune

Pieter Bruegel Batranul: Turnul Babel

În Ungaria, Viktor Orban cu partidul său de tineri democraţi – cam bătrâiori deja şi hârşiţi  nu doar  în ale politicii – face eforturi disperate şi spectaculoase pentru a realiza ceea ce la noi s-a făcut de la sine: desfiinţarea potenţialilor adversari  politici ai puterii.
Orban ştie ceva ce opoziţia de la noi nu vrea să înţeleagă: dacă ai un competitor în alegeri, poţi  să şi pierzi în faţa lui.  Dacă nu, nu. Aritmetica votului duce la asta, inexorabil. Deci o opoziţie are de ales între două variante: ori face politică, adică intră în lupta pentru mandate, ca partid politic, ori face un puci, ori se duce la culcare.
Din păcate printre comentatorii politici şi formatorii de opinie  de la noi există unii -  eu l-aş numi în primul rând pe Moise Guran, dar nu mă dau în lături nici de la CT Popescu, - chitiţi să discrediteze politicul în totalitate. Indiferent care o fi viziunea sau misiunea lor, liber asumată sau la comandă, rezultatul este acelaşi: o mulţime de oameni (mulţi cu o spoială de educaţie şi fără obişnuinţa de a gândi) năvălesc în stradă, strigă sloganuri, adesea  neelegante la adresa câte unui adversar, eventual „adversar” pus cu mâna,  în cel mai fericit caz fac apariţii simpatice şi oarecum inocente cu pancarte haioase, copii şi căţei,  apoi pleacă acasă mulţumiţi că şi-au făcut datoria cetăţenească. Oare, chiar aceasta e datoria cetăţenească, dacă vrei să trăieşti în democraţie?
Democraţia e un animal cam ciudat.  E strict şi indisolubil legată de politică. A nu se  confunda cu „democraţia socialistă”  sau cu „democraţia originală”, ambele, variante  de dictatură deghizate în  forme fără fond ale democraţiei.
Democraţia îţi promite foarte mult şi, dacă eşti în stare să-i corespunzi, îţi şi dă ceea ce ţi-a promis. Adică, libertăţi, drepturi. De a trăi şi coopera cu cei din jur de la egal la egal. De a avea drepturi garantate prin lege. De a nu fi nedreptăţit faţă de alţii pe motive subiective. De a avea un cuvânt de spus. De a trăi demn.
Necazul este că întotdeauna, drepturile vin la pachet cu îndatoriri. Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Dacă nu suntem conştienţi de aceasta şi nu respectăm partea noastră de îndatoriri şi responsabilităţi, democraţia pur şi simplu nu  funcţionează.
Să fiu explicită: toţi suntem împotriva corupţiei, împotriva abuzului în serviciu, pentru aplicarea legilor etc. Dar ce facem când noi înşine avem un interes? Oare nu apelăm la un prieten bine situat, nu înjurăm poliţistul şi ne luptăm să scăpăm de amendă când depăşim viteza legală, nu noi ne interesăm înainte de operaţie, cât trebuie să dăm medicului?
Apoi mai facem ceva şi mai rău: ştim pe degete obligaţiile tuturor şi le cerem socoteală, dar nu ne dăm seama că şi noi trebuie să ni le îndeplinim pe ale noastre. Ba mai mult, criticăm şi învinuim pe toată lumea  fără a gândi.
Dar mai există un lucru grav care ne împiedică să trăim în  democraţie: felul cum ne raportăm la politic şi la partide.
Am permis partidelor care trăiesc pe spinarea noastră să fie nişte entităţi fără principii, cu atât mai mult fără doctrină, care au un singur ţel: să câştige alegerile, pentru ca membrii lor să ajungă la oala cu sarmale. Ştiu despre ce vorbesc.
Noi mergem la vot, mai ales cei în vârstă care mai avem principii şi votăm un partid, adesea nu pentru ceea ce ne oferă, cât pentru ceea ce înseamnă numele acelui partid pentru noi. Votăm socialiştii sau liberalii sau ţărăniştii, proeuropenii sau antieuropenii. Iar partidul respectiv ce face? Îşi schimbă din mers, bruma de principii pe care le-a enunţat în campania electorală: partid socialist face politică liberală, partid liberal face politică socialistă, regalist devine republican, partid pro-european îşi revizuieşte punctul de vedere despre homosexuali, pentru a nu intra în conflict cu cealaltă parte a populaţiei. Iar nouă nu ne pasă, eventual data următoare nici măcar nu votăm.
Înţeleg că omul obişnuit ori votează din obişnuinţă, ori refuză să-şi dea votul acestui amestec politic care seamănă cu lăturile de la un ospăţ: resturi de tort, friptură, sosuri şi băuturi amestecate laolaltă. Dar retragerea din politic e moartea democraţiei.
Vă amintiţi de  22 decembrie 1989,  când un oarecare Ion Iliescu a ieşit în faţă sub pretextul „vidului de putere”? Cum a stat pe grumazul nostru zece ani, iar urmaşii lui nu contenesc să facă acelaşi lucru? Atunci încă chiar nu ştiam ce e democraţia, aveam o scuză.
Ştiu că suntem prea inteligenţi, prea domnoşi pentru a ne murdări cu politica, fiindcă politica noastră pute. Dar luxul de a rămâne pe dinafară ne va duce în braţele unui alt „tătuc”. Dacă ne place dictatura, suntem pe calea cea mai bună. Dacă ne place ca soarta ţării să fie decisă din exterior – să nu credeţi că din Ungaria, ea este doar bau-bau-ul pentru prostirea multora -  suntem pe calea cea bună.
A trecut peste un an de la ultimele alegeri şi noi nu am fost vrednici să punem pe masă un partid cât de mic, făcut din oameni cu coloană vertebrală, cu  un discurs coerent, care să se adreseze unei nişe de populaţie şi nu tuturor, că aşa ceva oricum nu se poate, care să fie corecţi şi capabili să ducă la bun sfârşit un proiect politic.  Oamenii capabili să facă asta, nu s-au mobilizat.
USR în teritoriu  parcă începe să semene cu aşa ceva, dar la vârf, nu prea. Critica nu poate fi proiect de ţară.
Vă spun din capul locului, am votat USR la ultimele alegeri, ca un fel de dovadă de încredere anticipată şi pentru a da un vot adversarilor puterii actuale. Se tot face vorbire despre  cât e de neelegant să te declari adeptul unui partid. Eu nu cred asta. Partidul ţi-l asumi, îl susţii, îi acorzi încredere, nu fiindcă trebuie, ci pentru că loialitatea este o virtute cetăţenească.

Totuşi, nu invit pe nimeni în mod special să mă urmeze în alegerile mele politice, dar vă chem pe toţi cei nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă şi doritori să trăiască în democraţie: să ieşim din turnul de fildeş, să ne facem treaba de cetăţeni: ca formatori de opinie cinstiţi, ca politicieni, ca organizatori, ca votanţi. Şi nu în ultimul rând, ca oameni demni să trăiască în democraţie: corecţi şi responsabili.