Încă o dată, mănuşa

Notă: poezia în original şi în traducere aproximativă sunt  inserate la sfârşit.

Autocarul mă leagănă prin noaptea Serbiei. Aştept să văd luminile combinatului de la Pancevo ca pe un reper. Apoi trec şi ele, trecem Dunărea şi eu tot nu am somn. Filmul mai rulează, cu sonorul dat la minim, pe ecranul prea mic pentru a vedea subtitrarea. Anul trecut încă o vedeam...  Nu am somn.

Dintr-o dată mă trezesc îngânând „Mănuşa” lui Schiller. Mă gândesc între timp: iată, dacă în copilăria mea n-ar fi fost obiceiul acela desuet de a pune copiii să memoreze poezii, la ce m-aş gândi acum? Fiindcă am făcut cunoştinţă cu Mănuşa cam la vârsta de 10 ani.

Deodată îmi vine o altă idee ciudată: că leoparzii din prima scenă sunt fiinţe inferioare, de aceea nu-şi recunosc locul în ierarhie şi de aceea perturbă ordinea, încercând să parvină în sferele superioare. Uau, zic eu în gând, iată Schiller a fost un elitist pe faţă, aş zice chiar un  antidemocrat!

Apoi îmi vine un alt gând: de ce se acordă atât de mult spaţiu şi o descriere amănunţită, scenei din arenă? Ce au animalele de-a face cu dramoleta de la balcon? Te pomeneşti că nu sunt simplul decor al încleştării celor două voinţe? Apoi, descrierea, foarte precisă şi plastică nu pare a fi realistă. Iar un decor dacă nu e realist, ori nu e decor, ori sugerează  ceva în plus.

Iată, leoparzii. Ei sunt un factor de dezordine. Intră în scenă în trombă, atacă tigrul – când ar fi trebuit să ştie că nu au nici o şansă în faţa lui, dar nici nu e permis să facă aşa ceva. Sunt mob-ul tipic care se răscoală, face dezordine şi, dacă ar putea, s-ar înstăpâni cu tot cu haosul pe care îl poartă în sine, înlocuind ordinea firească. Abia când sunt puşi la punct şi li se arată clar locul în ierarhie, se aşează, cuminţi, la marginea arenei, în cercul exterior care li se cuvine.

Tigrul este cel care face ordine. El este mai aproape de poziţia supremă, centrală, de aceea recunoaşte superioritatea acestei poziţii, care este leul. Şi el îşi face intrarea în arenă în mod  spectaculos, făcând paradă de puterea sa, ba mai mult, până îşi dă seama că în centru se află însuşi leul, supremul, este pregătit de atac. Recunoscând leul, asaltul se transformă în  tur de onoare, ca un fel de salut supus. Locul tigrului este mai la o parte, dar nu la marginea arenei. Acolo e locul leoparzilor.

Leul ocupă centrul arenei şi, implicit, al universului descris.

Să mai vedem o dată scena: leoparzii năvălesc în arenă, atacă tigrul. Provoacă dezordine. Tigrul, cu o singură lovitură a labei sale uriaşe îi pune la punct. Dar cel care restabileşte ordinea este leul. El nu acţionează pentru aceasta, doar se manifestă. Se ridică şi scoate un urlet. Atât. La răgetul leului se cuminţesc leoparzii, dar şi tigrul. Ştie că din acest moment el nu mai trebuie să facă nimic, fiindcă ordinea a fost restabilită. Răgetul leului este şi semnalul că  acela care apără ordinea trebuie să se abţină de la excese. Trebuie doar să vegheze asupra ordinei, nu să se impună pe sine. Pentru că ordinea este întrupată nu în tigru, ci în leu.

Acesta nu e, deci, un decor, ci descrierea unei ordini „cosmice” funcţionale.

Ce se întâmplă sus?

În primul rând al balconului (cercul exterior) se află factorul de dezordine, inferior prin esenţă: femeile (Săracul Schiller a încurcat-o de la feministe! Poezia fiind o alegorie, nu trebuie, totuşi,  să luăm lucrurile atât de în serios. În plus, să recunoaştem, noi, femeile dacă nu ne îndeplinim rostul pentru care existăm pe lume, perturbăm bunul mers al lumii oamenilor. Dar nu vreau să deschid o dispută pe această temă.)  Acest statut este sugerat şi de aşezarea lor, în cerc, la marginea balconului al cărui centru este ocupat de regele Franz. Cercul interior este rezervat sfetnicilor, oamenilor apropiaţi coroanei. Aici e şi locul cavalerului Delorges, chiar dacă acest amănunt nu e precizat ca atare. Adică: în centru, puterea ordonatoare, înconjurată de puterea executivă, iar cercul exterior e ocupat de cei mărunţi, inferiori. Care sunt şi turbulenţi. Care vor să schimbe ordinea existentă, pentru a accede la o poziţie superioară. Care, deci, nu recunosc/ conştientizează că sunt parte a unei ordini superioare, cu rosturi bine stabilite şi intenţionează să schimbe această ordine. Cum? Prin agresiune.

Să nu ne înşele drăgălăşenia domnişoarei Kunigunde, blândeţea şi aerul amuzant  şi amuzat cu care atacă. E un atac dur, la sânge. La urma urmei, acea mănuşă  dantelată, căzută în arenă, între leu şi tigru poate însemna moartea cavalerului sau dezonoarea sa, adică pierderea poziţiei în cercul interior. Ori coboară şi este sfâşiat, ori refuză şi se face de ocară, tot distrugere este. Singura lui şansă e să aducă mănuşa şi să rămână în viaţă.

Cavalerul face ceea ce trebuie să facă: coboară în arenă şi aduce mănuşa.

Aici aş face o paranteză: mănuşa cade între leu şi tigru. Este cazul fericit, fiindcă e singurul loc din arenă în care cavalerul poate intra în siguranţă. Este locul unde puterea leului, ordinea reprezentată de el e cea mai intensă. Aici nimeni nu-l va ataca, decât leul însuşi, iar el nu o va face, pentru că nu vede în intrus, un pericol la ordinea pe care o reprezintă. Dacă leul nu dă semnalul, nu atacă nici tigrul – îşi cunoaşte statutul – cu atât mai puţin leoparzii. În orice alt loc din arenă ar fi căzut mănuşa, ar fi însemnat moartea „necugetatului”.

Dar să revenim. Cavalerul aduce mănuşa şi face două lucruri: declară că nu are nevoie de mulţumirile  fetei şi i-o aruncă în faţă.  Primul gest este  punerea la punct, restabilirea ordinei.  Al doilea, o umilire inutilă, conform principiului: pot să-ţi fac şi asta. (În toată istoria cavalerismului medieval şi post-medieval,  a lovi pe cineva cu mănuşa în faţă este un gest ultim de umilire. Este motiv de duel, dacă părţile se pot duela, sau de răzbunare, dacă partea vătămată nu e aptă de duel. Femeile nu se puteau  duela, dar ştim ce poate face o femeie jignită.) Deci ordinea nu este restabilită, decât pentru moment. E o ordine fragilă, nefundamentată pe ordinea supremă reprezentată de rege.

Fiindcă,  ce face regele? Nimic. Poate nu observă,  poate că observă dar nu intervine. Astfel  restabilirea ordinei se transformă în  abuz. Ce ar fi trebuit să facă? Doar să se manifeste în momentul cheie. Dar semnele sale din mână sunt dedicate doar operaţiunii de deschidere a porţilor prin care fiarele vor intra în arenă, iar interesul său se îndreaptă către animalele care, în loc să se încaiere, dau o lecţie de calm şi ordine, oamenilor.

Dacă în lumea ideală reprezentată de animale, ordinea funcţionează pentru că fiecare participant la aceasta îşi face datoria şi nu abuzează de puterea sa, în lumea reală, a oamenilor, ordinea nu funcţionează tocmai pentru că nici reprezentantul ordinei nu-şi face datoria, nu se manifestă,  iar atunci lupta se duce între forţele oarbe, inferioare ale haosului şi abuzul celor care ar trebui să vegheze activ asupra ordinei.

Când am mers până aici cu speculaţiile, mi s-a părut că mai lipseşte o scenă din alegorie. Sau un personaj. Poate că mă înşel. Dar pentru că am avut această senzaţie, o amintesc aici.

Câte straturi de interpretare are această poezie? Poate că mai există vreuna. Acum cred că am ajuns la capătul drumului – eu nu mai văd alta.

Dar sunt sigură că voi continua să-mi  spun în gând, versurile învăţate cu  peste 50 de ani în urmă.

.............................................

Iată poezia:

Friedrich Schiller:

Der Handschuh

Vor seinem Löwengarten,
Das Kampfspiel zu erwarten,
Saß König Franz.
Und um ihn die Großen der Krone,
Und rings auf hohem Balkone
Die Damen in schönem Kranz.

Und wie er winkt mit dem Finger,
Auf tut sich der weite Zwinger,
Und hinein mit bedächtigem Schritt
Ein Löwe tritt,
Und sieht sich stumm
Rings um,
Mit langem Gähnen,
Und schüttelt die Mähnen,
Und streckt die Glieder,
Und legt sich nieder.

Und der König winkt wieder.
Da öffnet sich behend
Ein zweites Tor.
Daraus rennt
Mit wildem Sprunge
Ein Tiger hervor.
Wie der den Löwen erschaut,
Brüllt er laut,
Schlägt mit dem Schweif
Einen furchtbaren Reif,
Und recket die Zunge,
Und im Kreise, scheu
Umgeht er den Leu
Grimmig schnurrend;
Drauf streckt er sich murrend
Zur Seite nieder.
Und der König winkt wieder.
Da speit das doppelt geöffnete Haus
Zwei Leoparden auf einmal aus.
Die stürzen mit mutiger Kampfbegier
Auf das Tigertier.
Das packt sie mit seinen grimmigen Tatzen,
Und der Leu mit Gebrüll
Richtet sich auf. Da wirds still.
Und herum im Kreis,
Von Mordsucht heiß,
Lagern die greulichen Katzen.

Da fällt von des Altans Rand
Ein Handschuh von schöner Hand
Zwischen den Tiger und den Leun
Mitten hinein.

Und zu Ritter Delorges spottenderweis
Wendet sich Fräulein Kunigund:
»Herr Ritter, ist Eure Lieb so heiß,
Wie Ihr mirs schwört zu jeder Stund?
Ei, so hebt mir den Handschuh auf.«

Und der Ritter in schnellem Lauf
Steigt hinab in den furchtbarn Zwinger
Mit festem Schritte,
Und aus der Ungeheuer Mitte
Nimmt er den Handschuh mit keckem Finger.

Und mit Erstaunen und mit Grauen
Sehens die Ritter und Edelfrauen.
Und gelassen bringt er den Handschuh zurück.
Da schallt ihm sein Lob aus jedem Munde,
Aber mit zärtlichem Liebesblick –
Er verheißt ihm sein nahes Glück –
Empfängt ihn Fräulein Kunigunde.
Und er wirft ihr den Handschuh ins Gesicht:
»Den Dank, Dame, begehr ich nicht«,
Und verläßt sie zur selben Stunde.

Pentru simplitate,  o traducere neliterară şi oarecum interpretativă:

Prima parte: regele Franz, înconjurat de suita sa, domni şi doamne din cea mai înaltă nobilime,  aşteaptă în grădina sa cu lei, începerea luptelor.  La un semn de-al său se deschide  o cuşcă şi iese în arenă un leu. Mişcările sale, lente şi maiestuoase, sugerează forţă şi încredere în sine. După ce leul se întinde în mijlocul gropii, la un alt semn al regelui se deschide  a doua uşă şi năvăleşte un tigru cu sărituri sălbatice. La vederea leului,  scoate un urlet feroce, se repede asupra lui, dar elanul său se amortizează dintr-o dată şi noul venit, după ce înconjoară leul, se aşează liniştit de-o parte. Regele dă  un nou semnal. De data aceasta se reped în arenă, doi leoparzi furioşi,  gata de luptă. Ei se aruncă asupra tigrului, dar acesta îi prinde cu laba sa uriaşă, iar leul, cu un răget, se ridică şi el. Şi se face linişte. Dar în această linişte, patru feline sunt gata să ucidă.

Partea a doua: în liniştea care s-a lăsat, de sus de pe balustradă cade o mănuşă de la o mână preafrumoasă, chiar în mijlocul fiarelor, între leu şi tigru. Iar domnişoara Kunigunde se adresează, pe ton glumeţ, cavalerului Delorges: „Domnule, dacă iubirea dumitale e atât de fierbinte precum îmi juri zi de zi, adu-mi mănuşa”. Cavalerul, cu paşi repezi coboară în arenă şi, cu mâna fermă, culege mănuşa dintre leu şi tigru. Cei de faţă sunt înmărmuriţi, dar el revine cu atitudinea cea mai liniştită. În aplauzele şi uralele tuturor, domnişoara Kunigunde îl întâmpină cu un zâmbet care îi prevesteşte îndeplinirea tuturor dorinţelor. Dar el îi aruncă mănuşa în obraz: „Doamnă, recompensa n-o doresc.” Şi o părăseşte în acelaşi ceas.

O paradigmă de dezinformare

Una din cărţile mele de căpătâi e “Tratat de dezinformare” al lui Vladimir  Volkoff. Ediţie de toată jena, traducere proastă, lector inexistent, condiţii grafice jenante. Nici măcar anul apariţiei nu l-am putut identifica, iar editura – mai bine nu v-o spun. Dar e o carte de citit, recitit şi aplicat, indiferent dacă eşti cel care dezinformează sau victima dezinformării, sătulă de postura de fazan.

Câteva citate, la început (sublinierile îmi aparţin):

„Acţiunea subversivă urmăreşte (....):

·         Să demoralizeze naţiunea vizată şi să dezintegreze grupările care o constitue;

·         ...

·         Să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea ordinii stabilite, în momentul ales pentru cucerirea non-violentă a puterii de către o mică minoritate.”

„Nu este posibilă nici o manipulare fără cunoaşterea perfectă (intelectuală, psihologică şi empatică) a grupului care trebuie subminat şi a membrilor săi. Aceasta, împreună cu priceperea şi stăpânirea tehnicilor de manipulare permite să se asigure credibilitatea a ceea ce se doreşte să se dea de crezut.”

„Răspândiţi discordia între cetăţeni!”

O ilustrare a celor de mai sus este aducerea UDMR, o dată în plus şi pentru foarte multă vreme de aici încolo, în siajul PSD. Ştim ce înseamnă asta: opoziţia noastră anemică nu mai are nici o şansă în faţa coaliţiei de guvernare. Fiindcă putem spune orice despre UDMR, dar un lucru e sigur: nu-şi trădează aliaţii.

Iată faptele (imprecizia de dată şi de amănunte nesemnificative nu schimbă esenţa lucrurilor):

Înaintea votului de debarcare a guvernului Grindeanu în parlament, brusc au fost puse pe ordinea de zi, legi care asigură pentru minoritatea maghiară, drepturi supralicitate. Mass-media a preluat şi multiplicat informaţia, dându-i şi o conotaţie negativă: ungurii ăştia răi care vor să ne fure jumătate de ţară cât sunt de lacomi şi nesimţiţi! Fără a spune că de fapt PSD-ul le-a oferit ungurilor, drepturile respective. Toate partidele care fac opoziţie PSD-ului au preluat informaţia în acelaşi registru: nu ne vindem ţara, ungurii să plece în Ungaria etc. De la o oră la alta, a fi ungur în România a devenit cam neplăcut, iar UDMR-ul a devenit leprosul peisajului politic. Atenţie: nu PSD+ALDE, care au iniţiat introducerea în parlament a legilor respective au devenit bau-bau, ci UDMR.

Degeaba UDMR a făcut repede o şedinţă şi a refuzat public  să accepte drepturile respective, gălăgia naţionalistă a şters totul.

Apoi guvernul Grindeanu a căzut, un nou guvern a fost votat cu o viteză remarcabilă şi a început carnavalul pentru PSD+ALDE.

În zilele dintre votul de debarcare al lui Grindeanu  şi votul de investitură pentru noul guvern am ascultat la Radio Budapesta un interviu cu un udemerist de frunte. Iată ce spunea (în esenţă):

Evenimentele din ultimele zile, mă refer la atacurile naţionalist-şovine la care a fost supusă minoritatea maghiară din România, ne-au arătat că în partidele care formează opoziţia parlamentară românească, UDMR nu are parteneri. Am fost trataţi cu atâta ură, ni s-au adus atâtea acuzaţii nefondate, am fost calificaţi în moduri atât de duşmănoase de către toate aceste partide (se dau exemple de partide şi şefi de partide) încât a trebuit să înţelegem că nu avem ce căuta în opoziţie, alături de aceste partide. Deşi noi credem că locul nostru ar fi în opoziţia faţă de coaliţia guvernamentală PSD+ALDE. În ciuda acestei credinţe ne vedem nevoiţi să luăm în considerare o alianţă cu coaliţia de guvernământ, fiindcă  acestea sunt singurele partide care nu ne-au respins.

 Apoi, UDMR a votat noul guvern, chiar dacă înainte s-a delimitat de dărâmarea guvernului Grindeanu.

Şi acum, câteva consideraţii:

Am  un obiectiv de îndeplinit.  De exemplu, eu, PSD vreau ca în următorii 3-4 ani sau chiar după, UDMR să fie de partea mea, fără rezerve. Să voteze tot ce-i pun în faţă, indiferent ce presupune asta. OK, îi ofer nişte aventaje, participare la guvernare şi posturi în teritoriu,   dar dacă celelalte partide mă supralicitează? Trebuie să previn orice alianţă posibilă cu partidele de opoziţie. Cum fac asta?

Cum se face o dezinformare, cu rolul de a manipula opinia publică (în particular, partidele de opoziţie)?

1.      Se găseşte/ fabrică un eveniment care să corespundă scopurilor dezinformării:

Apar din senin, în comisiile parlamentare, nişte legi pro-maghiare, cu facilităţi incredibil de mari care tentează ungurii şi trezesc furia naţionaliştilor români.

2.      Se recrutează  unul sau mai mulţi transmiţători:

Informaţia se „scurge” pe posturile de ştiri, respectiv spre ziarişti verificaţi ca fiind ideali pentru servirea corespunzătoare a ştirii respective.

3.      Se alege tema de dezinformare, pe care „cutiile de rezonanţă”, interesate sau dezinteresate să le răspândească:

Toate posturile TV de ştiri, cunoscute ca fiind mai degrabă antimaghiare, primesc informaţia pe căi adecvate, cu comentarii, sugestii care mută accentul de pe caracterul de ofertă politică al evenimentului, pe conotaţia „drepturilor excesive” pentru minoritatea vizată. Emisiuni nesfârşite de comentarii şi „analiză politică”, intervenţii veninoase, campanie de propagandă antimaghiară.

4.      Se creează o atitudine de masă prin reluarea la infinit a comentariilor în registrul dorit.

Şefii PNL, USR PMP ies la interval şi spun ce n-ar fi dorit să spună în condiţii normale, poate nici n-au crezut, dar atmosfera generală le-o cere. Rezultatul: UDMR este lăsat singur, ostracizat, cu o singură opţiune de alianţă: PSD+ALDE.

Sarcină îndeplinită.

Comentariul meu:

1. Cel care a lucrat acest scenariu e un strateg remarcabil. Cred că îl cheamă Liviu Dragnea.

2. Am făcut şi o vagă analiză de riscuri:

Într-un scenariu ultraoptimist, nişte udemerişti cam prostuţi ar fi putut accepta trocul şi ar fi votat căderea guvernului Grindeanu. Totuşi nu cred că acela care a pus la punct strategia, a fost prea optimist în această privinţă. Udemeristii sunt cum sunt, dar nu proşti. 

S-ar fi putut întâmpla ca abţinerea UDMR de la vot să fi dus la rămânerea în picioare a guvernului Grindeanu. Gândind din perspectiva de acum, acest risc era minim spre zero. Au fost luate măsuri eficace de prevenire : prelucrarea propriilor parlamentari ai PSD şi aducerea la disciplină a celorlalte minorităţi. Dar câştigul scontat e atât de mare, încât a meritat riscul.

3. Dacă opoziţia vrea să nu fie mâncată cu fulgi şi Preşedinte cu tot, ar fi bine ca, în loc să-şi studieze propriul ombilic, să scoată un strateg capabil să iasă din cutie şi să nu mai joace după regulile jocului stabilite de  PSD.

Am zis.

Despre bunătate şi alte păcate

Ceea ce voi spune, nu se doreşte o pledoarie pentru împietrirea inimii în faţa suferinţei. Îmi asum, totuşi, riscul de a fi aspru criticată, pedepsită sau ignorată ca fiind în contradicţie cu vremurile.

Învăţăm, din cea mai fragedă pruncie că trebuie să fim buni, sensibili la suferinţa celor slabi, să ajutăm pe cei aflaţi la greu şi nevoie. Avem pilde frumoase  în Scripturi, dar mai ales în filmele americane. Vedete mondiale, aflate la a n-a tinereţe devin susţinătoarele celor oropsiţi: copii fără carte din Africa, fete violate din India, câini şi pisici abandonate, porumbei de sub streaşina blocului ....

Iar aici e prima ciudăţenie pentru mine: cum stabilim, cine are nevoie de ajutorul nostru?

Aş da nişte criterii, pe care am de gând să le ilustrez:

1.      Cel în nevoie să nu sufere în casa mea, nici măcar în apropierea mea. Dacă am o rudă, un membru de familie bolnav/ă, singur/ă, bătrân/ă, cumva nu-mi convine să mă gândesc la el sau ea ca la obiectul ideal al milei mele. Vezi, doamne, bătrânii sunt urâţi, plângăcioşi, de la o vârstă miros a bătrâneţe, mai au şi pretenţii să fie vizitaţi cât mai des. Bolnavii sunt deprimanţi şi fără şanse, iar cei rămaşi singuri ne duc la disperare cu vorbăria şi neputinţa lor. Poate mai şi vorbesc prostii, fiindcă sunt sclerozaţi, alzheimerizaţi sau, pur şi simplu, obositori. Iar după ce le-am făcut vizita obligatorie, poate că nici măcar nu ne fac să simţim că am făcut o faptă bună.

2.      Ajutorul acordat să fie ocazional, nu permanent, de preferinţă legat de momentele mele de maximă sensibilitate pentru suferinţa altora: de Crăciun şi de Paşti. Aşa că bieţii copii şi bătrâni din cămine, de care habar nu avem pe toată durata anului, primesc în vreo patru zile din an atâtea dulciuri, haine, spectacole ale copilaşilor noştri, încât li se apleacă din toate punctele de vedere.

3.      Să nu am răspunderea celor pe care îi ajut. Şi aici am o sublistă:

·         Să hrănesc câinii vagabonzi. E foarte frumos. Mă duc în parc şi duc maidanezului meu preferat, mâncare cât cuprinde. Să îndrăznească cineva să spună că nu sunt un suflet nobil! Apoi câinele atacă câte un alt căţel dus în lesă de stăpânul său, câte un copil care se nimereşte să se joace acolo, fiindcă s-a înstăpânit pe locul unde primeşte de mâncare. În calitate de binefăcător al maidanezului meu îi voi lua apărarea în faţa celor care ar îndrăzni să-l pună la punct. Ce copil! Ce câine de apartament? Ce bătrână prăpădită care se nimereşte să treacă tocmai pe-acolo şi îmi deranjează odorul? Dar ferească sfântu să mă sfătuiască vreunul să-l iau acasă, dacă îl hrănesc! Asta ar fi deja un mare deranj pentru mine.

·         Să hrănesc porumbeii de sub streaşina blocului. Uau, ce frumoşi sunt! Ce frumos uguie, ce sunete minunate scot aripile lor când zboară! Sunt un adevărat spectacol. E adevărat, chiar şi cea mai albă porumbiţă produce aceeaşi cantitate de guano pe pervazele şi balcoanele vecinilor nevinovaţi, ca oricare alt porumbel obişnuit, intră la fel prin ferestrele lăsate deschise şi murdăreşte casa scărilor, face mizerie în pod şi îndepărtează eventualii lilieci, altfel tot mai rari din cauza inundaţiei de porumbei. Argumentul meu este: vai, săracii, dar nu vedeţi că le e foame? Doar că porumbeilor le este foame permanent şi mănâncă doar seminţe, mlădiţele tinere ale plantelor de pe balcoane şi se îngraşă în neştire, fiindcă nu mai trebuie nici măcar să zboare până pe câmpul din afara oraşului pentru a găsi boabe şi fac tot mai mulţi pui care trebuie hrăniţi. Dar eu mă simt ca Sfânta Tereza, cu porumbeii ciugulindu-mi din palmă şi şezându-mi pe umăr. Că un cartier întreg suferă de mizeria lăsată de protejaţii mei? Pot eu să le zic, unde să găinăţeze? Pot eu să le interzic să distrugă florile din balcoanele vecine, să pască mlădiţele de plante, să-şi facă siesta pe florile din jgheaburi?

·         Mai anii trecuţi un suflet milos hrănea homleşii care se aciuaseră în casa scărilor. De o sărbătoare, Crăciun, cred, le-a lăsat o oală mare cu sarmale. Dar nu s-a gândit şi la alte nevoi ale acelor oameni. Aşa că, fericiţi şi ghiftuiţi, beneficiarii şi-au făcut toate nevoile pe scări.

Mergem în Africa şi Asia să salvăm copii din ghearele analfabetismului, să-i îmbrăcăm, să le oferim beneficiile vieţii occidentale, fără să ne întrebăm, ce le trebuie în realitate? Intervenţia noastră chiar le face bine tuturor? Nu cumva facem cu ei ca fecioraşul din banc, care o trece strada pe biata bătrână care avea treabă pe partea aceasta?

Să dăm de pomană, celor care îşi fac din cerşit un mod de viaţă?

În lumea aceasta întoarsă cu susul în jos mă întreb, ce este faptă bună şi ce este prostie sau infatuare din partea noastră? Mai mult, ce este  ajutor şi ce este dorinţă de a transforma viaţa altora după chipul şi asemănarea noastră?

Ajutoooor!

Despre corectitudinea politică, la o ţigară

Bancul e din anii 70 ai secolului trecut:

Lelea Safta merge la Cluj să-şi viziteze fata, plecată acolo după terminarea şcolii. Se întâlnesc la autogară. Fata, Lenuţa e îmbrăcată în cojocel de blană (alendelon), scump şi frumos. Lelea Safta, minunându-se o întreabă:

¾    Fata mea, de unde ai avut tu bani de cojocelul ăsta scump?

¾    Mamă dragă, nu întreba. Am muncit cinstit şi am  câştigat.

 Lenuţa ia un taxi şi o duce pe maică-sa acasă în cartierul Mănăştur. Lelea Safta se minunează:

¾    Fata mea, da de unde ai tu bani de taxi?

¾    Mamă dragă,  nu întreba. Am muncit cinstit şi am câştigat.

Intră într-un apartament de bloc frumos mobilat, cu TV. Lelea Safta abia îndrăzneşte şă calce pe covorul persan  din sufragerie. Minunându-se, o întreabă pe fiică-sa:

¾    Fata mea, da de unde ai avut tu bani de apartamentul  ăsta scump? Da de mobilă? Da de persian? Da de televizor?

¾    Mamă dragă, nu întreba. Am muncit cinstit şi am  câştigat.

Stă lelea Safta ce stă,  se gândeşte şi o întreabă:

¾    Da fata mea, ce munceşti tu?

Fata, cam dând din colţ în colţ, dar până la urmă, mai degrabă înţepată:

¾    Păi, mămică, ce crezi tu? Sînt curvă. Am muncit cinstit şi am  câştigat.

Lelea Safta, pe jumătate uşurată:

¾    Vai, mamă, te pomeneşti că azi-mâine  te apuci şi de fumat!

Aţi mai auzit despre cineva, care, sub influenţa fumatului ar fi băgat cuţitul/ ar fi dat în cap cu lopata, sapa, securea/ ar fi omorât în bătaie pe vecinul, prietenul, amantul sau amanta, amantul nevestei etc?

Pur şi simplu, aţi mai auzit despre cineva care a comis un delict sub influenţa fumatului?

Aţi auzit de vreun şofer  care a provocat accident fiindcă se juca la volan cu  ţigara din mână sau era sub influenţa fumatului?

Câte cazuri aţi întâlnit când fumătorul a fumat până a intrat în stare de inconştienţă şi a trebuit dus la spital şi tratat  până se trezeşte?

În cazurile când omul îşi dădea foc fumând în pat,  se întâmpla din cauza fumatului, sau poate a băuturii consumate sau a unei stări de sănătate care a dus la leşin?

Nu contest, fumatul influenţează negativ organismul care se luptă cu o boală anume, o infecţie respiratorie etc. Am văzut oameni care nu au fumat, dar au murit de cancer pulmonar galopant. Am văzut şi oameni care au fumat de la cea mai fragedă vârstă şi au trăit peste 80 de ani. Normal, am văzut şi oameni care au fumat deşi organismul lor nu făcea faţă la efortul respectiv şi şi-au scurtat viaţa.

Dar mă întreb: fumatul e singurul viciu care distruge sănătatea, încât să fie astfel vânat? Doamne-fereşte să ne luăm de acum şi de alcool, dar fumatul ce v-a făcut, surorilor? (în afară de faptul că pute, iar gestul de a fuma, încă, este legat, inconştient de ceva aristocratic sau de vampă?)

Şi încă o delicatesă pentru cei politically correct (portret robot: persoane de sex feminin sau femininoide, peste 50 de ani, nemulţumite de ceea ce le-a oferit viaţa, hotărâte să facă lumea un loc mai bun pentru alţii, dar după chipul şi asemănarea lor): fumătorii sunt singura minoritate pe care n-aţi luat-o sub aripa voastră ocrotitoare, dimpotrivă. De ce?

Nu vi se pare că bancul de la început explică multe despre atitudinea noastră vis-a-vis de  fumat?

O fostă fumătoare, care mai recidivează din spirit de frondă

Baladele, azi

O ascult pe Joan Baez cântându-şi baladele şi mă gândesc .....

.... cum se „traduc” în limbajul de azi, nişte balade clasice.  Să nu uităm, limbajul este gândirea.

Balada nr. 1: băiatul şi fata se iubesc. Băiatul  o părăseşte, fata nu poate trăi fără el, se spânzură la ea în cameră. (Vedeţi, nici nu mai am vocabular adecvat  pentru  a povesti o baladă. Sună ca şi cum mi-aş bate joc. Deşi aici e vorba despre alegerea: dragoste sau moarte.)

În varianta din zilele noastre ar fi vorba despre o fată emo  cu probleme de identitate caracteristice adolescenţei dar exacerbate de  neglijenţa părinţilor şi de obtuzitatea sistemului de învăţământ. Nimeni nu observă că în locul şcolii frecventează mall-ul  din oraş cu un băiat – lucru normal ca atare, dar în context este o dovadă că nici părinţii, nici şcoala nu şi-au făcut datoria. Ar fi trebuit  desoperită şi diagnosticată din vreme şi trimisă la psihoterapie. Trebuie văzut, cine e de vină, cei de la salvare care au ajuns când nu mai putea fi salvată, părinţii care n-au mai intrat în camera ei de vreo săptămână, sau diriginta, care nu s-a sesizat de absenţele şi rezultatele şcolare proaste ale fetei. Oricum, vinovatul trebuie găsit şi demascat!

Balada nr. 2: băiatul iubeşte fata, care se arată rece şi distantă. Băiatul moare de dor. Fata, care înţelege în sfârşit cât de mult l-a iubit, simţindu-se şi vinovată,  moare la rândul ei de regret. Sunt înmormântaţi în gropi vecine. Din  inima băiatului răsare un trandafir, iar din cea a fetei, un măceş. Cele două tufe cresc şi înfloresc laolaltă.

Varianta actuală: nu există. A iubi a devenit ceva facil (preludiul nu se mai poartă), conjunctural, iar doi iubiţi se iubesc şi se despart după criterii obiective (cum ar fi schimbarea locului de muncă).

Adică ar fi una: buruienile de pe un mormânt neîngrijit au invadat un alt mormânt din vecini, distrugând frumosul aranjament. Neglijenţa celor de la administraţia cimitirelor, dar şi a proprietarilor mormântului abandonat. Reclamă: acoperiţi mormântul celor dragi cu placă de beton de la firma Viaţa eternă SRL !

Balada nr. 3: băiatul ucide fata necredincioasă şi pe iubitul acesteia. Apoi se supune consecinţelor legale (spânzurătoarea).

Varianta actuală: un tânăr dezechilibrat psihic face o obsesie pentru o fată pe care o urmăreşte şi o agresează cu sentimentele lui. În ciuda interdicţiei legale de a se apropia de ea la mai puţin de 100 de metri, intră în casa ei şi o ucide împreună cu iubitul ei actual. Crimă dublă comisă de un psihopat periculos.

Hai să vedem la numărul 4,  şi balada Meşterului Manole, că e şi de-a noastră. După încercări repetate şi eşuate de a ridica  mănăstirea Curtea de Argeş, meşterul şi calfele se înţeleg să zidească în temelie, prima soţie care vine la soţul ei. Se nimereşte a fi Ana, soţia lui Manole. Se oficiază sacrificiul, mănăstirea dăinuie şi azi.

Varianta de acum ar putea merge pe două căi: 1) un thriller în care Ana, fugind de nebunul Manole reuşeşte să-i dea în cap şi scapă cu viaţă sau 2) un film poliţist, în care Ana e descoperită în zid  (imagini cât mai scabroase şi descrierea amănunţită, de către specialistul în medicină legală,  a rănilor produse în timp ce femeia încerca să scape).  După cercetarea profesionistă făcută de poliţişti de excepţie/ un detectiv supervedetă, criminalul Manole este prins şi deferit justiţiei.

O baladă  scrisă de Arany János vorbeşte despre o femeie care, după ce îşi ucide bărbatul, curată şi ordonată cum e, spală la pârâu cearşaful pătat de sânge, care nu se mai curăţă, cel puţin ea aşa vede. Continuă să spele cearşaful zi şi noapte, vară şi iarnă, până la sfârşitul timpului.

Pe vremea agenţilor „miraculoşi” de albire, ar fi un subiect grozav de clip publicitar. „Dacă trăia femeia Ágnes, în zilele noastre nu mai avea probleme cu pata de sânge!”

Nu mai zic nimic despre Mioriţa, care ar deveni o crimă cu jaf, dar aici există deja ca prelucrare, o dramă scrisă de ai noştri: Năpasta lui Caragiale. O demitizare.

Nu continui exemplele. Cred că mi-am ilustrat punctul de vedere, pot trage concluzii.

Baladele de pe vremuri sau mai moderne se voiau descrieri de personaje şi situaţii arhetipale, comunică mesaje şi promovează valori general umane: iubirea care nu cunoaşte limite, sacrificiul în schimbul unei realizări deosebite sau în slujba unui ideal, pedeapsa pe măsura faptei, venită din interior, deci de sus, nu de la foruri omeneşti etc.

Felul contemporan de a vedea viaţa nu mai are loc pentru arhetipuri. Nu spun că în viaţa de zi cu zi, în vremuri trecute lucrurile stăteau altfel. Dar exista un potenţial de a descoperi arhetipul în întâmplarea mai mult sau mai puţin banală. Doar astfel se explică legendele aproape identice în conţinut, aplicate la mai toate cetăţile din Ardeal, despre fata sau perechea de îndrăgostiţi care se aruncă de pe metereze.

O pereche de mănuşi de dantelă şi lupta pentru putere

Mai zilele trecute discutam cu elevele mele despre poezia lui Schiller, Mănuşa. Percepţiile unor fete în pragul adolescenţei m-au cucerit prin prospeţime şi profunzime. În acelaşi timp, discutând cu ele, am intuit o nouă lectură a acestei poezii extraordinare, care mi-a bântuit tinereţea.

Adesea, la volan mă trezesc spunând în gând – ba uneori cu voce tare, - poezii dragi mie. Mănuşa este una dintre ele.

Pentru cei care n-o cunosc, iată originalul în limba germană, cules de pe Internet:

Der Handschuh

Vor seinem Löwengarten,
Das Kampfspiel zu erwarten,
Saß König Franz.
Und um ihn die Großen der Krone,
Und rings auf hohem Balkone
Die Damen in schönem Kranz.

Und wie er winkt mit dem Finger,
Auf tut sich der weite Zwinger,
Und hinein mit bedächtigem Schritt
Ein Löwe tritt,
Und sieht sich stumm
Rings um,
Mit langem Gähnen,
Und schüttelt die Mähnen,
Und streckt die Glieder,
Und legt sich nieder.

Und der König winkt wieder.
Da öffnet sich behend
Ein zweites Tor.
Daraus rennt
Mit wildem Sprunge
Ein Tiger hervor.
Wie der den Löwen erschaut,
Brüllt er laut,
Schlägt mit dem Schweif
Einen furchtbaren Reif,
Und recket die Zunge,
Und im Kreise, scheu
Umgeht er den Leu
Grimmig schnurrend;
Drauf streckt er sich murrend
Zur Seite nieder.
Und der König winkt wieder.
Da speit das doppelt geöffnete Haus
Zwei Leoparden auf einmal aus.
Die stürzen mit mutiger Kampfbegier
Auf das Tigertier.
Das packt sie mit seinen grimmigen Tatzen,
Und der Leu mit Gebrüll
Richtet sich auf. Da wirds still.
Und herum im Kreis,
Von Mordsucht heiß,
Lagern die greulichen Katzen.

Da fällt von des Altans Rand
Ein Handschuh von schöner Hand
Zwischen den Tiger und den Leun
Mitten hinein.

Und zu Ritter Delorges spottenderweis
Wendet sich Fräulein Kunigund:
»Herr Ritter, ist Eure Lieb so heiß,
Wie Ihr mirs schwört zu jeder Stund?
Ei, so hebt mir den Handschuh auf.«

Und der Ritter in schnellem Lauf
Steigt hinab in den furchtbarn Zwinger
Mit festem Schritte,
Und aus der Ungeheuer Mitte
Nimmt er den Handschuh mit keckem Finger.

Und mit Erstaunen und mit Grauen
Sehens die Ritter und Edelfrauen.
Und gelassen bringt er den Handschuh zurück.
Da schallt ihm sein Lob aus jedem Munde,
Aber mit zärtlichem Liebesblick –
Er verheißt ihm sein nahes Glück –
Empfängt ihn Fräulein Kunigunde.
Und er wirft ihr den Handschuh ins Gesicht:
»Den Dank, Dame, begehr ich nicht«,
Und verläßt sie zur selben Stunde.

Pentru simplitate, iată o traducere neliterară şi oarecum interpretativă:

Prima parte: regele Franz, înconjurat de suita sa, domni şi doamne din cea mai înaltă nobilime,  aşteaptă în grădina sa cu lei, începerea luptelor.  La un semn de-al său se deschide  o cuşcă şi iese în arenă un leu. Mişcările sale, lente şi maiestuoase, sugerează forţă şi încredere în sine. După ce leul se întinde în groapă, la un alt semn al regelui se deschide  a doua uşă şi năvăleşte un tigru cu sărituri sălbatice. La vederea leului,  scoate un urlet feroce, se repede asupra lui, dar elanul său se amortizează dintr-o dată şi noul venit se aşează liniştit de-o parte. Regele dă  un nou semnal. De data aceasta se reped în arenă, doi leoparzi furioşi,  gata de luptă. Ei se aruncă asupra tigrului, dar acesta îi prinde cu laba sa uriaşă, iar leul, cu un răget, se ridică şi el. Şi se face linişte. Dar în această linişte, patru feline sunt gata să ucidă.

Partea a doua: în liniştea care s-a lăsat, de sus de pe balustradă cade o mănuşă de la o mână preafrumoasă, chiar în mijlocul fiarelor. Iar domnişoara Kunigunde se adresează, pe ton glumeţ, cavalerului Delorges: „Domnule, dacă iubirea dumitale e atât de fierbinte precum îmi juri zi de zi, ridică-mi mănuşa”. Cavalerul, cu paşi repezi coboară în arenă şi, cu mâna fermă, culege mănuşa dintre leu şi tigru. Cei de faţă sunt înmărmuriţi, dar el aduce mănuşa cu atitudinea cea mai liniştită. În aplauzele şi uralele tuturor, domnişoara Kunigunde îl aşteaptă cu un zâmbet care îi prevesteşte îndeplinirea tuturor dorinţelor. Dar el îi aruncă mănuşa în obraz: „Doamnă, recompensa n-o doresc.” Şi o părăseşte din acel ceas.

Din povestirea mea cred că reiese clar: eu cred că această poezie – baladă sau povestire, ce-o fi – are două părţi distincte, care se clarifică şi se completează reciproc.

 Partea a doua, cea principală la urma urmei, este povestea sfârşitului unei poveşti de iubire. Cauza: o pretenţie inadmisibilă a fetei, care, pentru o glumă, sau dacă o luăm aşa, pentru un fleac, pune în pericol bunul renume, integritatea şi viaţa celui care o iubeşte.

Când analizez o situaţie, o întâmplare,  îmi place să-mi imaginez modurile cum poate  evolua în continuare şi ce consecinţe pot decurge din fiecare cale. Astfel mi se clarifică mai bine corelaţiile, implicaţiile, întreaga structură.

Iată, ce spunea una dintre fetiţele de la cursul meu: cavalerul ar fi trebuit să răspundă: ba, du-te tu şi ia-ţi mănuşa ! Într-adevăr, cavalerul ar fi putut refuza cererea iubitei, pe un ton mai agresiv sau, dimpotrivă, glumeţ sau ruşinat. S-ar fi putut chiar preface că n-a auzit solicitarea. În oricare dintre situaţii ar fi ajuns rău: părăsit de iubită (probabil), cu bunul renume distrus ( s-ar fi aflat că e, chipurile, laş). Cel puţin temporar, ar fi ajuns de râsul societăţii care, la vremea respectivă, punea mare preţ pe virtuţile cavalereşti, dintre care curajul era la loc de cinste.

Coborând în groapa cu lei, tânărul şi-a asumat riscul de a fi sfâşiat.

Deci, solicitarea, formulată în glumă a fetei era la propriu, mortal de serioasă.

Ne întrebăm dacă domnişoara Kunigunde e conştientă de gravitatea şi posibilele consecinţe ale glumei ei. În Roma antică şi, poate, şi mai târziu, în Renaşterea care dă loc poveştii, o viaţă de om nu reprezintă cine ştie ce. În fiecare familie se năşteau o grămadă de copii dintre care doar puţini  ajungeau la maturitate. Războaiele îşi cereau, şi ele, obolul, la fel molimele. Viaţa era o industrie cam periculoasă. Aşa că viaţa avea alt preţ. Totuşi, indiferent ce o anima să facă asemenea glume, ea a depăşit astfel, chiar şi pentru acea vreme,  limitele.

Nouă, femeilor ne place să punem la încercare, cavalerul care ne promite chiar viaţa sa. Uneori, şi el exagerează în promisiuni. Dar realismul caracteristic sexului nostru ne  fereşte de obicei de excese.

Să ne gândim la o extindere a poveştii. Să presupunem că, după ce cavalerul Delorge aduce mănuşa,  îşi primeşte cu dragă inimă, recompensa bine meritată. Ce perspective are o asemenea relaţie? Oare, după o astfel de glumă reuşită, frumoasa Kunigunde nu cumva este îndreptăţită să-l mai pună la astfel de încercări pe iubitul ei prea zelos? Până când? Câte asemenea încercări pe muchie de cuţit se pot sfârşi cu bine? Apoi, ce părere are o femeie despre un bărbat care îi face toate hatârurile? Va fi ea o parteneră de încredere pentru acest bărbat? Se va purta bine cu el, ştiind că poate face ce vrea cu/ din el?

Aici ar fi locul să descriem puţin cele două personaje, domnişoara Kunigunde şi cavalerul Delorges. Poezia nu se extinde la asemenea descrieri, dar din naraţiunea scurtă şi concisă ne putem face o imagine clară, în special a domnişoarei care lansează provocarea.

Kunigunda este cea mai atrăgătoare, mai de dorit domnişoară din anturaj. Este frumoasă, bogată, de familie foarte bună, o partidă pe care şi-o doresc toţi cavalerii din preajma regelui şi pe care o curtează toţi bărbaţii şi o detestă toate femeile. Este perfect conştientă de toate atuurile ei. Este „regina balului”. Ştie că îşi poate permite orice. Nu poate fi altfel, fiindcă o pretenţie atât de absurdă, venită din partea unei domnişoare oarecare ar fi fost tratată cu condescendenţă, ar fi dus la umilirea ireversibilă a acesteia. Numai  o femeie-trofeu poate  lansa o asemenea provocare. Scopul  ei este să-şi confirme poziţia de superioritate, să-şi adauge o faptă de seamă în palmaresul ei. Să se poată spune şi peste zece-douăzeci de ani: „Da, acea frumuseţe extraordinară pentru care  unul a coborât în groapa cu lei, doar să-i aducă mănuşa căzută.” Este posibil ca domnişoara Kunigunde să nu fie, totuşi, întru totul conştientă pe cine provoacă, ceea ce poate fi din partea ei dovada lipsei de inteligenţă.

Despre cavalerul Delorges putem şti mai puţin: bănuim  doar că o intrigă pe domnişoara Kunigunde, suficient încât să fie pus la încercare. Dacă ar fi un nimeni, ea pur şi simplu nu s-ar obosi să-i ceară aşa ceva. Deşi e posibil să mă înşel. Uneori noi, femeile ne folosim de orice bărbat pentru a ieşi în evidenţă. Totuşi cred că victoria este cu atât mai mare cu cât cel pe care îl facem să joace cum vrem noi este mai de soi. Pe de altă parte, scopul provocării nu era deconspirarea unui laş, ci, mai degrabă, demonstrarea propriei superiorităţi prin  provocarea cu succes a sacrificiului celuilalt. Un om care ar fi refuzat sacrificiul ar fi fost un eşec şi pentru Kunigunda, chiar dacă el însuşi ar fi avut de suferit, pe plan social,  consecinţele lipsei de curaj. Deci cavalerul trebuie să fi fost o persoană importantă şi, mai ales recunoscută drept puternică şi curajoasă. Adică, un trofeu la rândul său.

 Până la urmă întâmplarea descrisă este, de fapt, o încleştare între două voinţe, un frumos exemplu de luptă pentru supremaţie.

Da, o luptă pentru putere. Să nu ne amăgim că aceasta e o poveste de iubire. Kunigunda nu-l iubeşte pe cavaler, iar el nu e atât de orbit de iubire încât să nu identifice capcana.

Există şanse foarte mari ca în locul viselor de iubire, domnişoara Kunigunde să fi pus la cale întreaga poveste (mai puţin deznodământul).  Ea era o romantică în felul ei. Probabil în cercurile respective circulau legende despre  iubiri care au depăşit orice obstacol, despre cavaleri care s-au sacrificat pentru iubita lor, ba au murit cu numele iubitei pe buze. Ce putea fi mai tentant pentru o domnişoară curtată de toţi, decât să intre în panteonul acelor mari iubite legendare? Iar o fată isteaţă putea plănui dinainte totul. E puţin probabil ca aceea să fi fost prima sau singura întâlnire a curţii regale în grădina leilor, sau ca domnişoara să fi fost acolo pentru prima dată. Ştia cum decurg lucrurile, a putut pregăti întreaga scenă cu mult timp în urmă. Parcă o şi văd repetând în faţa oglinzii, zâmbetul seducător şi vorbele de ispitire spuse mai mult în glumă – probabil şi-a pregătit şi varianta în care cavalerul refuză, iar atunci, pentru a se salva, trebuia să se fi ascuns în spatele unei glume. Pentru o singură variantă nu s-a pregătit, fiindcă dacă o prevedea, nu ar fi iniţiat jocul.

Varianta în care curtezanul ar fi fost sfâşiat de fiare era prevăzută. M-aş mira dacă în cuferele domniţei nu ar fi fost pregătite unele găteli  de doliu foarte drăguţe pentru această tristă situaţie.

Cavalerul Delorge a fost luat pe nepregătite. Totuşi, să recunoaştem, s-a comportat exemplar. În primul rând a coborât în groapa leilor. Deh, cinstea obrazului! Pe drum a avut timp să gândească. Şi mai ales pe drumul de întoarcere, când adrenalina a lăsat loc mahmurelii de după. Cred că mai ales atunci şi-a dat seama că a fost folosit. Nu ştiu câtă vână de analist avea, dar a intuit exact situaţia reală. Şi-a pus, mai ales, întrebarea esenţială: dacă m-ar iubi, m-ar fi provocat,  m-ar fi trimis la moarte aproape  sigură? La ce mă pot aştepta de la ea în viitor, dacă acum mă joacă aşa? Ar trebui să-i dau o lecţie s-o usture. Şi i-a servit-o.

 Şi aici intervine cealaltă lectură a poemului:  tema războiului, a luptei pentru putere. Fiindcă, nu pot şti ce credea Schiller că scrie, dar eu cred că a făcut o secţiune în relaţiile de putere, mai mult, era conştient de aceasta.

Primul nivel, cel  al puterii date de natură este scena din groapa leilor. E clar că leul este cel puternic. Aşa e legenda, tradiţia.  Este cel care, prin însăşi natura sa impune respect, supunere. Tigrul, doar văzând leul, îl recunoaşte drept superior şi, înţelept, renunţă la luptă. Leoparzii, mai slabi şi inferiori nu recunosc din capul locului  puterea nemanifestată, dar i se supun imediat ce se manifestă. Din acel moment, leul e cel recunoscut superior. Fără  acordul său, celelalte animale nu se clintesc. În paranteză, cred că aceasta e şansa cavalerului, pe care celelalte feline, în lipsa „acordului” leului, nu-l atacă. El singur ar fi putut porni atacul, care pentru bietul tânăr ar fi fost fatal.

Al doilea nivel al relaţiilor de putere e cel dintre Kunigunde şi cavalerul Delorges. Aparent, în poziţie de putere e Kunigunde. Practic, la început chiar ea este. Abuzând de puterea pe care o are prin natura poziţiei în grup  şi a sentimentelor cavalerului, ea îşi pune în joc statutul, pentru unul superior. Încercarea ei eşuează.

Dacă şi-ar fi analizat şansele, Kunigunde ar fi văzut că are   trei variante:

·         succesul total, prin reprimirea mănuşii şi accederea la puterea asupra inimii iubitului, cu succesul social aferent,

·         insuccesul prin pieirea iubitului, ceea ce i-ar fi adus o faimă extrem de controversată, dar şi mai multă putere în grup şi faimă „dincolo de mormânt”,

·         succesul „micii ei glume” şi pierderea iubitului, ceea ce s-a şi întâmplat, ducând la „căderea”, umilirea ei. Această ultimă variantă nu a avut-o în vedere. Orbire costisitoare.

Domnişoara are putere, dar nu câtă crede. Ea pierde partida.

 Cavalerul, îndeplinind cererea iubitei demonstrează:

·         că e puternic în faţa animalelor, care ar fi simţit slăbiciunea, frica şi ar fi sancţionat-o, sfâşiindu-l,

·         că îşi păstrează, chiar întăreşte poziţia în grupul social, demonstrându-şi curajul, cavalerismul, dar şi capacitatea de a renunţa la o persoană care  nu-l merită,

·         că se situează pe o poziţie de superioritate faţă de iubita nedemnă, renunţând la favorurile ei. Astfel evită o eventuală repoziţionare în jos,  prin rele tratamente ulterioare  din partea iubitei.

Cavalerul demonstrează că între cele două lumi, cea a animalelor din cuşcă şi cea a oamenilor de pe balcoane, el este cel mai puternic. Prin curaj impresionează fiarele, care nu îl atacă, dar şi semenii de sus, care îl admiră. Prin puterea de a renunţa, îşi păstrează superioritatea în faţa femeii ispititoare.

(O paralelă care îmi vine în minte: Ispitirea lui Isus. Isus nu se simte obligat să îndeplinească cererea diavolului, dar El îşi poate permite: criteriile Sale nu sunt ale omenirii. Nu are nevoie să demonstreze  nimic în faţa oamenilor. De aceea Îşi permite să-l refuze pe Satana. Un om nu poate face asta nepedepsit/ neretrogradat  social.)

Să vedem, ce rol are aici regele Francisc. El este deasupra luptei pentru putere care se desfăşoară pe balcoane şi în groapă. El face doar semne cu degetul pentru a pune mecanismul în mişcare. El este Dumnezeu, puterea supremă, imparţială,  puterea de dincolo de orice putere omenească şi lumească.

O pereche de mănuşi de dantelă şi lupta pentru putere

Mai zilele trecute discutam cu elevele mele despre poezia lui Schiller, Mănuşa. Percepţiile unor fete în pragul adolescenţei m-au cucerit prin prospeţime şi profunzime. În acelaşi timp, discutând cu ele, am intuit o nouă lectură a acestei poezii extraordinare, care mi-a bântuit tinereţea.

Adesea, la volan mă trezesc spunând în gând – ba uneori cu voce tare, - poezii dragi mie. Mănuşa este una dintre ele.

Pentru cei care n-o cunosc, iată originalul în limba germană, cules de pe Internet:

Der Handschuh

Vor seinem Löwengarten,
Das Kampfspiel zu erwarten,
Saß König Franz.
Und um ihn die Großen der Krone,
Und rings auf hohem Balkone
Die Damen in schönem Kranz.

Und wie er winkt mit dem Finger,
Auf tut sich der weite Zwinger,
Und hinein mit bedächtigem Schritt
Ein Löwe tritt,
Und sieht sich stumm
Rings um,
Mit langem Gähnen,
Und schüttelt die Mähnen,
Und streckt die Glieder,
Und legt sich nieder.

Und der König winkt wieder.
Da öffnet sich behend
Ein zweites Tor.
Daraus rennt
Mit wildem Sprunge
Ein Tiger hervor.
Wie der den Löwen erschaut,
Brüllt er laut,
Schlägt mit dem Schweif
Einen furchtbaren Reif,
Und recket die Zunge,
Und im Kreise, scheu
Umgeht er den Leu
Grimmig schnurrend;
Drauf streckt er sich murrend
Zur Seite nieder.
Und der König winkt wieder.
Da speit das doppelt geöffnete Haus
Zwei Leoparden auf einmal aus.
Die stürzen mit mutiger Kampfbegier
Auf das Tigertier.
Das packt sie mit seinen grimmigen Tatzen,
Und der Leu mit Gebrüll
Richtet sich auf. Da wirds still.
Und herum im Kreis,
Von Mordsucht heiß,
Lagern die greulichen Katzen.

Da fällt von des Altans Rand
Ein Handschuh von schöner Hand
Zwischen den Tiger und den Leun
Mitten hinein.

Und zu Ritter Delorges spottenderweis
Wendet sich Fräulein Kunigund:
»Herr Ritter, ist Eure Lieb so heiß,
Wie Ihr mirs schwört zu jeder Stund?
Ei, so hebt mir den Handschuh auf.«

Und der Ritter in schnellem Lauf
Steigt hinab in den furchtbarn Zwinger
Mit festem Schritte,
Und aus der Ungeheuer Mitte
Nimmt er den Handschuh mit keckem Finger.

Und mit Erstaunen und mit Grauen
Sehens die Ritter und Edelfrauen.
Und gelassen bringt er den Handschuh zurück.
Da schallt ihm sein Lob aus jedem Munde,
Aber mit zärtlichem Liebesblick –
Er verheißt ihm sein nahes Glück –
Empfängt ihn Fräulein Kunigunde.
Und er wirft ihr den Handschuh ins Gesicht:
»Den Dank, Dame, begehr ich nicht«,
Und verläßt sie zur selben Stunde.

Pentru simplitate, iată o traducere neliterară şi oarecum interpretativă:

Prima parte: regele Franz, înconjurat de suita sa, domni şi doamne din cea mai înaltă nobilime,  aşteaptă în grădina sa cu lei, începerea luptelor.  La un semn de-al său se deschide  o cuşcă şi iese în arenă un leu. Mişcările sale, lente şi maiestuoase, sugerează forţă şi încredere în sine. După ce leul se întinde în groapă, la un alt semn al regelui se deschide  a doua uşă şi năvăleşte un tigru cu sărituri sălbatice. La vederea leului,  scoate un urlet feroce, se repede asupra lui, dar elanul său se amortizează dintr-o dată şi noul venit se aşează liniştit de-o parte. Regele dă  un nou semnal. De data aceasta se reped în arenă, doi leoparzi furioşi,  gata de luptă. Ei se aruncă asupra tigrului, dar acesta îi prinde cu laba sa uriaşă, iar leul, cu un răget, se ridică şi el. Şi se face linişte. Dar în această linişte, patru feline sunt gata să ucidă.

Partea a doua: în liniştea care s-a lăsat, de sus de pe balustradă cade o mănuşă de la o mână preafrumoasă, chiar în mijlocul fiarelor. Iar domnişoara Kunigunde se adresează, pe ton glumeţ, cavalerului Delorges: „Domnule, dacă iubirea dumitale e atât de fierbinte precum îmi juri zi de zi, ridică-mi mănuşa”. Cavalerul, cu paşi repezi coboară în arenă şi, cu mâna fermă, culege mănuşa dintre leu şi tigru. Cei de faţă sunt înmărmuriţi, dar el aduce mănuşa cu atitudinea cea mai liniştită. În aplauzele şi uralele tuturor, domnişoara Kunigunde îl aşteaptă cu un zâmbet care îi prevesteşte îndeplinirea tuturor dorinţelor. Dar el îi aruncă mănuşa în obraz: „Doamnă, recompensa n-o doresc.” Şi o părăseşte din acel ceas.

Din povestirea mea cred că reiese clar: eu cred că această poezie – baladă sau povestire, ce-o fi – are două părţi distincte, care se clarifică şi se completează reciproc.

 Partea a doua, cea principală la urma urmei, este povestea sfârşitului unei poveşti de iubire. Cauza: o pretenţie inadmisibilă a fetei, care, pentru o glumă, sau dacă o luăm aşa, pentru un fleac, pune în pericol bunul renume, integritatea şi viaţa celui care o iubeşte.

Când analizez o situaţie, o întâmplare,  îmi place să-mi imaginez modurile cum poate  evolua în continuare şi ce consecinţe pot decurge din fiecare cale. Astfel mi se clarifică mai bine corelaţiile, implicaţiile, întreaga structură.

Iată, ce spunea una dintre fetiţele de la cursul meu: cavalerul ar fi trebuit să răspundă: ba, du-te tu şi ia-ţi mănuşa ! Într-adevăr, cavalerul ar fi putut refuza cererea iubitei, pe un ton mai agresiv sau, dimpotrivă, glumeţ sau ruşinat. S-ar fi putut chiar preface că n-a auzit solicitarea. În oricare dintre situaţii ar fi ajuns rău: părăsit de iubită (probabil), cu bunul renume distrus ( s-ar fi aflat că e, chipurile, laş). Cel puţin temporar, ar fi ajuns de râsul societăţii care, la vremea respectivă, punea mare preţ pe virtuţile cavalereşti, dintre care curajul era la loc de cinste.

Coborând în groapa cu lei, tânărul şi-a asumat riscul de a fi sfâşiat.

Deci, solicitarea, formulată în glumă a fetei era la propriu, mortal de serioasă.

Ne întrebăm dacă domnişoara Kunigunde e conştientă de gravitatea şi posibilele consecinţe ale glumei ei. În Roma antică şi, poate, şi mai târziu, în Renaşterea care dă loc poveştii, o viaţă de om nu reprezintă cine ştie ce. În fiecare familie se năşteau o grămadă de copii dintre care doar puţini  ajungeau la maturitate. Războaiele îşi cereau, şi ele, obolul, la fel molimele. Viaţa era o industrie cam periculoasă. Aşa că viaţa avea alt preţ. Totuşi, indiferent ce o anima să facă asemenea glume, ea a depăşit astfel, chiar şi pentru acea vreme,  limitele.

Nouă, femeilor ne place să punem la încercare, cavalerul care ne promite chiar viaţa sa. Uneori, şi el exagerează în promisiuni. Dar realismul caracteristic sexului nostru ne  fereşte de obicei de excese.

Să ne gândim la o extindere a poveştii. Să presupunem că, după ce cavalerul Delorge aduce mănuşa,  îşi primeşte cu dragă inimă, recompensa bine meritată. Ce perspective are o asemenea relaţie? Oare, după o astfel de glumă reuşită, frumoasa Kunigunde nu cumva este îndreptăţită să-l mai pună la astfel de încercări pe iubitul ei prea zelos? Până când? Câte asemenea încercări pe muchie de cuţit se pot sfârşi cu bine? Apoi, ce părere are o femeie despre un bărbat care îi face toate hatârurile? Va fi ea o parteneră de încredere pentru acest bărbat? Se va purta bine cu el, ştiind că poate face ce vrea cu/ din el?

Aici ar fi locul să descriem puţin cele două personaje, domnişoara Kunigunde şi cavalerul Delorges. Poezia nu se extinde la asemenea descrieri, dar din naraţiunea scurtă şi concisă ne putem face o imagine clară, în special a domnişoarei care lansează provocarea.

Kunigunda este cea mai atrăgătoare, mai de dorit domnişoară din anturaj. Este frumoasă, bogată, de familie foarte bună, o partidă pe care şi-o doresc toţi cavalerii din preajma regelui şi pe care o curtează toţi bărbaţii şi o detestă toate femeile. Este perfect conştientă de toate atuurile ei. Este „regina balului”. Ştie că îşi poate permite orice. Nu poate fi altfel, fiindcă o pretenţie atât de absurdă, venită din partea unei domnişoare oarecare ar fi fost tratată cu condescendenţă, ar fi dus la umilirea ireversibilă a acesteia. Numai  o femeie-trofeu poate  lansa o asemenea provocare. Scopul  ei este să-şi confirme poziţia de superioritate, să-şi adauge o faptă de seamă în palmaresul ei. Să se poată spune şi peste zece-douăzeci de ani: „Da, acea frumuseţe extraordinară pentru care  unul a coborât în groapa cu lei, doar să-i aducă mănuşa căzută.” Este posibil ca domnişoara Kunigunde să nu fie, totuşi, întru totul conştientă pe cine provoacă, ceea ce poate fi din partea ei dovada lipsei de inteligenţă.

Despre cavalerul Delorges putem şti mai puţin: bănuim  doar că o intrigă pe domnişoara Kunigunde, suficient încât să fie pus la încercare. Dacă ar fi un nimeni, ea pur şi simplu nu s-ar obosi să-i ceară aşa ceva. Deşi e posibil să mă înşel. Uneori noi, femeile ne folosim de orice bărbat pentru a ieşi în evidenţă. Totuşi cred că victoria este cu atât mai mare cu cât cel pe care îl facem să joace cum vrem noi este mai de soi. Pe de altă parte, scopul provocării nu era deconspirarea unui laş, ci, mai degrabă, demonstrarea propriei superiorităţi prin  provocarea cu succes a sacrificiului celuilalt. Un om care ar fi refuzat sacrificiul ar fi fost un eşec şi pentru Kunigunda, chiar dacă el însuşi ar fi avut de suferit, pe plan social,  consecinţele lipsei de curaj. Deci cavalerul trebuie să fi fost o persoană importantă şi, mai ales recunoscută drept puternică şi curajoasă. Adică, un trofeu la rândul său.

 Până la urmă întâmplarea descrisă este, de fapt, o încleştare între două voinţe, un frumos exemplu de luptă pentru supremaţie.

Da, o luptă pentru putere. Să nu ne amăgim că aceasta e o poveste de iubire. Kunigunda nu-l iubeşte pe cavaler, iar el nu e atât de orbit de iubire încât să nu identifice capcana.

Există şanse foarte mari ca în locul viselor de iubire, domnişoara Kunigunde să fi pus la cale întreaga poveste (mai puţin deznodământul).  Ea era o romantică în felul ei. Probabil în cercurile respective circulau legende despre  iubiri care au depăşit orice obstacol, despre cavaleri care s-au sacrificat pentru iubita lor, ba au murit cu numele iubitei pe buze. Ce putea fi mai tentant pentru o domnişoară curtată de toţi, decât să intre în panteonul acelor mari iubite legendare? Iar o fată isteaţă putea plănui dinainte totul. E puţin probabil ca aceea să fi fost prima sau singura întâlnire a curţii regale în grădina leilor, sau ca domnişoara să fi fost acolo pentru prima dată. Ştia cum decurg lucrurile, a putut pregăti întreaga scenă cu mult timp în urmă. Parcă o şi văd repetând în faţa oglinzii, zâmbetul seducător şi vorbele de ispitire spuse mai mult în glumă – probabil şi-a pregătit şi varianta în care cavalerul refuză, iar atunci, pentru a se salva, trebuia să se fi ascuns în spatele unei glume. Pentru o singură variantă nu s-a pregătit, fiindcă dacă o prevedea, nu ar fi iniţiat jocul.

Varianta în care curtezanul ar fi fost sfâşiat de fiare era prevăzută. M-aş mira dacă în cuferele domniţei nu ar fi fost pregătite unele găteli  de doliu foarte drăguţe pentru această tristă situaţie.

Cavalerul Delorge a fost luat pe nepregătite. Totuşi, să recunoaştem, s-a comportat exemplar. În primul rând a coborât în groapa leilor. Deh, cinstea obrazului! Pe drum a avut timp să gândească. Şi mai ales pe drumul de întoarcere, când adrenalina a lăsat loc mahmurelii de după. Cred că mai ales atunci şi-a dat seama că a fost folosit. Nu ştiu câtă vână de analist avea, dar a intuit exact situaţia reală. Şi-a pus, mai ales, întrebarea esenţială: dacă m-ar iubi, m-ar fi provocat,  m-ar fi trimis la moarte aproape  sigură? La ce mă pot aştepta de la ea în viitor, dacă acum mă joacă aşa? Ar trebui să-i dau o lecţie s-o usture. Şi i-a servit-o.

 Şi aici intervine cealaltă lectură a poemului:  tema războiului, a luptei pentru putere. Fiindcă, nu pot şti ce credea Schiller că scrie, dar eu cred că a făcut o secţiune în relaţiile de putere, mai mult, era conştient de aceasta.

Primul nivel, cel  al puterii date de natură este scena din groapa leilor. E clar că leul este cel puternic. Aşa e legenda, tradiţia.  Este cel care, prin însăşi natura sa impune respect, supunere. Tigrul, doar văzând leul, îl recunoaşte drept superior şi, înţelept, renunţă la luptă. Leoparzii, mai slabi şi inferiori nu recunosc din capul locului  puterea nemanifestată, dar i se supun imediat ce se manifestă. Din acel moment, leul e cel recunoscut superior. Fără  acordul său, celelalte animale nu se clintesc. În paranteză, cred că aceasta e şansa cavalerului, pe care celelalte feline, în lipsa „acordului” leului, nu-l atacă. El singur ar fi putut porni atacul, care pentru bietul tânăr ar fi fost fatal.

Al doilea nivel al relaţiilor de putere e cel dintre Kunigunde şi cavalerul Delorges. Aparent, în poziţie de putere e Kunigunde. Practic, la început chiar ea este. Abuzând de puterea pe care o are prin natura poziţiei în grup  şi a sentimentelor cavalerului, ea îşi pune în joc statutul, pentru unul superior. Încercarea ei eşuează.

Dacă şi-ar fi analizat şansele, Kunigunde ar fi văzut că are   trei variante:

·         succesul total, prin reprimirea mănuşii şi accederea la puterea asupra inimii iubitului, cu succesul social aferent,

·         insuccesul prin pieirea iubitului, ceea ce i-ar fi adus o faimă extrem de controversată, dar şi mai multă putere în grup şi faimă „dincolo de mormânt”,

·         succesul „micii ei glume” şi pierderea iubitului, ceea ce s-a şi întâmplat, ducând la „căderea”, umilirea ei. Această ultimă variantă nu a avut-o în vedere. Orbire costisitoare.

Domnişoara are putere, dar nu câtă crede. Ea pierde partida.

 Cavalerul, îndeplinind cererea iubitei demonstrează:

·         că e puternic în faţa animalelor, care ar fi simţit slăbiciunea, frica şi ar fi sancţionat-o, sfâşiindu-l,

·         că îşi păstrează, chiar întăreşte poziţia în grupul social, demonstrându-şi curajul, cavalerismul, dar şi capacitatea de a renunţa la o persoană care  nu-l merită,

·         că se situează pe o poziţie de superioritate faţă de iubita nedemnă, renunţând la favorurile ei. Astfel evită o eventuală repoziţionare în jos,  prin rele tratamente ulterioare  din partea iubitei.

Cavalerul demonstrează că între cele două lumi, cea a animalelor din cuşcă şi cea a oamenilor de pe balcoane, el este cel mai puternic. Prin curaj impresionează fiarele, care nu îl atacă, dar şi semenii de sus, care îl admiră. Prin puterea de a renunţa, îşi păstrează superioritatea în faţa femeii ispititoare.

(O paralelă care îmi vine în minte: Ispitirea lui Isus. Isus nu se simte obligat să îndeplinească cererea diavolului, dar El îşi poate permite: criteriile Sale nu sunt ale omenirii. Nu are nevoie să demonstreze  nimic în faţa oamenilor. De aceea Îşi permite să-l refuze pe Satana. Un om nu poate face asta nepedepsit/ neretrogradat  social.)

Să vedem, ce rol are aici regele Francisc. El este deasupra luptei pentru putere care se desfăşoară pe balcoane şi în groapă. El face doar semne cu degetul pentru a pune mecanismul în mişcare. El este Dumnezeu, puterea supremă, imparţială,  puterea de dincolo de orice putere omenească şi lumească.