"Neintelesii" Gemeni

                     

                     

Zodia gemenilor e o zodie neînţeleasă. Se emit despre ea tot felul de  păreri, mai mult sau mai puţin  profunde. Dar fiecare dintre aceste păreri se sprijină pe o neînţelegere funciară a spiritului zodiei.

Da, zodia gemenilor e una spirituală. Nimeni nu poate afirma că nativii ar fi  nişte suflete sensibile sau buni muncitori manuali. Nici ca meşteşugari, nici ca ţărani nu excelează. Şi în genele lor nu există aceea a îngrijirii  altor fiinţe, deşi dacă nu au încotro, o vor face cu conştiinciozitate, dar fără prea multă empatie.  Domeniul lor e spiritul. Dacă vrei o privire de ansamblu sau o analiză pertinentă, apelează la un geamăn.

Până  aici e ok. Dar să vedem, de ce nu suntem înţeleşi.

Zodia gemenilor e zodia dualităţii. Semnul ei ar trebui să fie yin/yang-ul zodiacului chinezesc. Acceptă, reprezintă şi se simte reprezentat, în acelaşi timp de:

alb	negru
acţiune	meditaţie
raţiune	sentimente
nou	vechi
bunătate	răutate
agresiune	blândeţe
masculin	feminin
mercantil	idealist
elegant	bădăran

Şi s-ar putea continua la nesfârşit.

E zodia conservatorismului versus liberalism în aceeaşi persoană.

E zodia valorilor deja consacrate versus iconoclastie.

În fiecare geamăn trăiesc, se sfătuiesc sau se confruntă două entităţi. Ele reprezintă extremele câte unui vector existenţial. De-a lungul vieţii geamănului, aceste două entităţi colaborează  şi se luptă pentru realizarea unui echilibru. Dacă geamănul nu ar fi atât de fluid , sau cele două entităţi nu ar fi cooperante, lupta permanentă a contrariilor l-ar duce la schizofrenie sau cine ştie ce altă boală psihică. Şi totuşi, persoane în vârstă,  mai bine  echilibrate psihic  decât gemenii veţi găsi cu greu.

Gemenii tineri pot fi destul de puţin echilibraţi. Cele două personalităţi din interiorul lor trebuie să ajungă la un modus vivendi. În rare  cazuri, acest lucru eşuează. De cele mai multe ori, o dată cu vârsta şi experienţa, în geamăn se stabileşte un echilibru dinamic care-i poate face personalitatea de-a dreptul agreabilă. Nefiind un echilibru static, acesta se suprascrie pe tot parcursul vieţii. De obieci, în sens pozitiv. Adică, geamănul învaţă şi se dezvoltă pe toată durata vieţii.

Din dualitatea personalităţii geamănului decurg câteva aspecte vizibile,  deconcertante pentru cei din jur.

În primul rând, geamănul nu are o părere formată o dată pentru totdeauna. Capul său e un computer care analizează mereu  orice informaţie nouă şi o aşează în schema de gândire deja existentă. Dacă noua informaţie nu se potriveşte niciunde, geamănul trece  printr-o criză adesea vizibilă, fiindcă îşi modifică structura pe baza noii informaţii, iar ca urmare îşi poate schimba complet părerile, atitudinea, comportarea. S-ar crede că e instabil, nedemn de încredere, când, în fond, el trece printr-un proces de dezvoltare personală. Renaşte. Uneori cam spectaculos, dar eficace.

Să nu vă miraţi, dacă un gemăn azi e socialist, mâine e conservator, azi e religios, mâine e profan. Pe baza informaţiilor/ input-urilor noi, îşi schimbă atitudinea şi conduita. Perfect justificat, coerent şi consistent din punctul său de vedere.

Geamănul se împacă foarte bine cu poziţiile contrare, cu dreptăţile care se confruntă. Pur şi simplu constată valabilitatea argumentelor de o parte şi de alta, dar şi limitele acestora. Un geamăn nu-ţi va da dreptate niciodată 100 %. Poate că ţi-o spune sau nu, dar fii sigur, vede până unde sunt valabile argumentele tale şi unde nu mai funcţionează. Dacă ţi-a zis că ai dreptate, înseamnă că ori nu a analizat încă situaţia, ori o spune cu reţineri nerostite.

Creierul său are un algoritm de funcţionare unic. Adună datele şi dintr-o parte, şi din cealaltă, le confruntă, stabileşte argumentele pro şi contra fiecărui punct de vedere, apoi decide că ambele părţi au dreptate. Până la un punct. Şi până la care punct.

Un geamăn nu e născut să fie conducător.  A fi conducător înseamnă a fi convins de dreptatea proprie. Că drumul pe care vrei să mergi e cel bun şi singurul bun. Doar această convingere, extrem de puternică face ca un om să poată conduce alţi oameni. Geamănul ştie că nici un drum nu e singurul şi că poate e, poate nu e cel mai bun. Şi nu alege din instinct. Nici nu se încarcă cu responsabilitatea conducerii unor oameni pe un drum eventual greşit sau prea periculos.

Un geamăn nu va deveni savant. La fel ca în cazul conducătorului, savantul trebuie să vadă în faţa sa doar obiectivul. Trebuie să nu ţină seama de consecinţele acţiunilor sale, exact ca un conducător. Geamănul nu poate fi aşa. El vede mereu că acest ţel e doar unul dintre cele multe, cu nimic mai bun decât alte ţeluri. Poate, îi vede chiar pericolele pe care savantul, în pasiunea lui, nu le observă.

Dacă vreţi,  conducătorul sau  savantul se mişcă în câte un tunel. Geamănul priveşte în jos la ei, de pe vârful celui mai înalt munte.

Poţi crede că geamănul e leneş, superficial, fiindcă nu aprofundează nici un domeniu. Nici n-o face, fiindcă ştie că nu există domeniu mai interesant decât celelalte, scop mai înalt, mai de urmărit decât multe altele.

Geamănul este neutru, fiindcă vede ambele feţe ale medaliei. De aceea este un sfătuitor care merită luat în seamă. Nu-l orbeşte puterea celui pe care îl serveşte şi, dacă i se acordă preţuirea cuvenită, va deveni  secretar personal, sfătuitor, prieten, adjunct, mână dreaptă de cea mai bună calitate şi de încredere. Sfaturile, ideile sale sunt novatoare şi eficace. E omul care găseşte soluţia nestandardizată într-o situaţie aparent fără ieşire.

Geamănul e loial. E prieten de încredere. Sau e bârfitor, răutăcios, umblă cu vorba, îţi face viaţa iad – de tine depinde. El răspunde la purtarea ta faţă de el.

Un geamăn supus la rele tratamente devine un duşman cel puţin extrem de supărător. Umilirea,  jignirile, desconsiderarea sau învinuirile false scot din dualul geamăn, latura perversă, rea, întunecată. Nu din prima. Un geamăn va trece cu vederea primele semne de răutate. Le va considera întâmplătoare, justificate printr-o toană de moment sau o neînţelegere şi le va face uitate. Dar a doua oară va reacţiona. Şi o va face violent. Nu te va omorî, dar te va face să-ţi doreşti singur moartea.

Aşa că, da, geamănul e tot ce auziţi, citiţi sau ştiţi despre el, dar mult, mult mai mult decât atât.

ROBINSON, UN EROU OBIŞNUIT

     De curând, într-o dimineaţă m-am trezit mai devreme şi mi-am adus aminte de Robinson. De cartea pe care nu am mai recitit-o din copilărie, dar care, încet-încet a revenit şi s-a aşezat în faţa mea  într-o lumină nouă.

Era pe la începutul anilor 50, cărţi puţine, puţine şi în limba mea maternă, puţine şi pentru copiii de vârsta mea. Îmi amintesc că, în disperare de cauză, părinţii mei adoptivi mi-au dăruit, cu diferite ocazii, cărţi cu poveşti în rusă şi germană. Nici unul dintre noi nu cunoştea atunci, aceste limbi.

Mare bucurie pe ai mei când au găsit un exemplar din ROBINSON CRUSOE, de D. Defoe. Şi-au încercat norocul, mi-au citit din roman şi am devenit, pentru o vreme, dependentă de aventurile bietului naufragiat.

Nu mai ţin minte toată cartea, dar unele lucruri mi s-au fixat în memorie: Robinson, înotând zilnic până la epava care se distrugea şi se scufunda zi de zi. Adunând de acolo totul, până la ultimul capăt de sfoară. Căutând şi găsind pentru fiecare lucruşor, o destinaţie prin care îşi face viaţa posibilă, sau chiar mai uşoară. Bucurându-se pentru fiecare nouă achiziţie. Căutând, cu bună ştiinţă, alte lucruri.

Ani de zile a drămuit şi a cultivat acele câteva boabe de grâu pe care le-a găsit pe corabie. În anul în care a pierdut recolta, a preferat să nu mănânce pâine, pentru a fi sigur că în anii ce urmează, va avea şi ce mânca, dar şi rezervă pentru semănat.

Dar mai ţin minte cum, bucăţică cu bucăţică, el găseşte şi valorifică resursele insulei.

După nişte ani, gospodăria lui Robinson ar fi făcut de ruşine pe oricare alta, din Anglia sau de oriunde din Europa. Casă solidă şi fortificată din bârne, sistem de apărare,  ţarcuri pline cu  animale, lanuri de cereale. Un nivel  de viaţă de invidiat.

A găsit cerneală şi hârtie pe corabie, apoi şi-a preparat el însuşi cerneala, pentru a putea scrie zi de zi tot ce era important.

A fost perfect la zi cu trecerea timpului, ţinea un calendar precis.

Ştiţi, ce-mi spun mie toate aceste amănunte ale existenţei lui Robinson?

Că el era hotărât şi încrezător că va supravieţui, chiar dacă nu va fi salvat niciodată  şi era decis să trăiască o viaţă cât mai demnă şi mai decentă în singurătatea insulei pustii. Nu avea martori pentru care să facă eforturile. Nimeni nu avea să-l admire pentru realizările lui. Faptul că a fost găsit şi salvat a fost doar un fel de încununare a vieţii sale.  Era doar el pe insulă, cu credinţa că aşa trebuie trăită viaţa.

Asta a făcut Robinson Crusoe. 

Şi ce n-a făcut, vă întrebaţi? Iată: n-a plâns şi nu s-a plâns. Nu a blestemat cerul, norocul, marinarii, marea şi furtuna pentru năpasta abătută asupra sa. Nu a căutat vinovaţi pentru dezastru.  Nu şi-a pierdut speranţa. Probabil a avut un scurt moment de disperare, dar imediat şi-a adunat resursele sufleteşti şi a trecut la evaluarea situaţiei. A procedat, dacă vreţi, ca un foarte bun strateg şi administrator în acelaşi timp, hotărât să învingă. A căutat căile pentru a răzbate, le-a valorificat şi a câştigat. Şi n-a fost un om deosebit, ci unul chiar foarte obişnuit.

Este primul şi cel mai important exemplu de demnitate, credinţă  şi tărie de caracter pe care l-am întâlnit, chiar dacă la vârsta de 4 ani nu înţelegeam asta.

Despre Vineri ... asta e o parte interesantă, dar nesemnificativă pentru substanţa cărţii.

Noi apreciem acum drept un lucru abominabil,  faptul că Robinson l-a considerat pe Vineri, sclavul său. În filmul făcut cu nişte ani în urmă, pentru a aduce povestea la cerinţele ideologiei de acum, apare marea scenă când omul alb trebuie să recunoască nu doar egalitatea cu sclavul dispreţuit, ci chiar să-i fie îndatorat. Normal, noi vedem lucrurile aşa. Şi e normal că, acum mai mult de 200 de ani, oamenii aveau alte modele de gândire şi de acţiune. Trebuie să acceptăm asta, cu atât mai mult, cu cât romanul nu are nici de pierdut, nici de câştigat din aceste diferenţe.

Dacă e să fac o observaţie personală, felul în care se poartă Robinson cu Vineri este cât se poate de decent. Îl salvează, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl educă şi are grijă de bunăstarea lui Vineri, iar în schimb îi cere să-şi ia partea din munca de zi cu zi, pentru exact acea hrană şi îmbrăcăminte pe care le împart împreună. Nici mai mult, nici mai puţin. Deci şi ca „stăpân de sclavi”, eroul cărţii se comportă exemplar. 

Robinson este modelul anglo-saxon de colonizator de nevoie, omul care e în stare să se descurce practic oriunde şi să folosească toate resursele care îi stau la îndemână pentru a supravieţui şi chiar a prospera. Dar este şi modelul de om care, ajuns la mare ananghie, nu-şi pierde cumpătul, nici ţinuta morală, nici credinţa şi luptă până la capăt pentru a face faţă situaţiei cu demnitate şi onoare.

Casandra spune

Pieter Bruegel Batranul: Turnul Babel

În Ungaria, Viktor Orban cu partidul său de tineri democraţi – cam bătrâiori deja şi hârşiţi  nu doar  în ale politicii – face eforturi disperate şi spectaculoase pentru a realiza ceea ce la noi s-a făcut de la sine: desfiinţarea potenţialilor adversari  politici ai puterii.

Orban ştie ceva ce opoziţia de la noi nu vrea să înţeleagă: dacă ai un competitor în alegeri, poţi  să şi pierzi în faţa lui.  Dacă nu, nu. Aritmetica votului duce la asta, inexorabil. Deci o opoziţie are de ales între două variante: ori face politică, adică intră în lupta pentru mandate, ca partid politic, ori face un puci, ori se duce la culcare.

Din păcate printre comentatorii politici şi formatorii de opinie  de la noi există unii -  eu l-aş numi în primul rând pe Moise Guran, dar nu mă dau în lături nici de la CT Popescu, - chitiţi să discrediteze politicul în totalitate. Indiferent care o fi viziunea sau misiunea lor, liber asumată sau la comandă, rezultatul este acelaşi: o mulţime de oameni (mulţi cu o spoială de educaţie şi fără obişnuinţa de a gândi) năvălesc în stradă, strigă sloganuri, adesea  neelegante la adresa câte unui adversar, eventual „adversar” pus cu mâna,  în cel mai fericit caz fac apariţii simpatice şi oarecum inocente cu pancarte haioase, copii şi căţei,  apoi pleacă acasă mulţumiţi că şi-au făcut datoria cetăţenească. Oare, chiar aceasta e datoria cetăţenească, dacă vrei să trăieşti în democraţie?

Democraţia e un animal cam ciudat.  E strict şi indisolubil legată de politică. A nu se  confunda cu „democraţia socialistă”  sau cu „democraţia originală”, ambele, variante  de dictatură deghizate în  forme fără fond ale democraţiei.

Democraţia îţi promite foarte mult şi, dacă eşti în stare să-i corespunzi, îţi şi dă ceea ce ţi-a promis. Adică, libertăţi, drepturi. De a trăi şi coopera cu cei din jur de la egal la egal. De a avea drepturi garantate prin lege. De a nu fi nedreptăţit faţă de alţii pe motive subiective. De a avea un cuvânt de spus. De a trăi demn.

Necazul este că întotdeauna, drepturile vin la pachet cu îndatoriri. Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Dacă nu suntem conştienţi de aceasta şi nu respectăm partea noastră de îndatoriri şi responsabilităţi, democraţia pur şi simplu nu  funcţionează.

Să fiu explicită: toţi suntem împotriva corupţiei, împotriva abuzului în serviciu, pentru aplicarea legilor etc. Dar ce facem când noi înşine avem un interes? Oare nu apelăm la un prieten bine situat, nu înjurăm poliţistul şi ne luptăm să scăpăm de amendă când depăşim viteza legală, nu noi ne interesăm înainte de operaţie, cât trebuie să dăm medicului?

Apoi mai facem ceva şi mai rău: ştim pe degete obligaţiile tuturor şi le cerem socoteală, dar nu ne dăm seama că şi noi trebuie să ni le îndeplinim pe ale noastre. Ba mai mult, criticăm şi învinuim pe toată lumea  fără a gândi.

Dar mai există un lucru grav care ne împiedică să trăim în  democraţie: felul cum ne raportăm la politic şi la partide.

Am permis partidelor care trăiesc pe spinarea noastră să fie nişte entităţi fără principii, cu atât mai mult fără doctrină, care au un singur ţel: să câştige alegerile, pentru ca membrii lor să ajungă la oala cu sarmale. Ştiu despre ce vorbesc.

Noi mergem la vot, mai ales cei în vârstă care mai avem principii şi votăm un partid, adesea nu pentru ceea ce ne oferă, cât pentru ceea ce înseamnă numele acelui partid pentru noi. Votăm socialiştii sau liberalii sau ţărăniştii, proeuropenii sau antieuropenii. Iar partidul respectiv ce face? Îşi schimbă din mers, bruma de principii pe care le-a enunţat în campania electorală: partid socialist face politică liberală, partid liberal face politică socialistă, regalist devine republican, partid pro-european îşi revizuieşte punctul de vedere despre homosexuali, pentru a nu intra în conflict cu cealaltă parte a populaţiei. Iar nouă nu ne pasă, eventual data următoare nici măcar nu votăm.

Înţeleg că omul obişnuit ori votează din obişnuinţă, ori refuză să-şi dea votul acestui amestec politic care seamănă cu lăturile de la un ospăţ: resturi de tort, friptură, sosuri şi băuturi amestecate laolaltă. Dar retragerea din politic e moartea democraţiei.

Vă amintiţi de  22 decembrie 1989,  când un oarecare Ion Iliescu a ieşit în faţă sub pretextul „vidului de putere”? Cum a stat pe grumazul nostru zece ani, iar urmaşii lui nu contenesc să facă acelaşi lucru? Atunci încă chiar nu ştiam ce e democraţia, aveam o scuză.

Ştiu că suntem prea inteligenţi, prea domnoşi pentru a ne murdări cu politica, fiindcă politica noastră pute. Dar luxul de a rămâne pe dinafară ne va duce în braţele unui alt „tătuc”. Dacă ne place dictatura, suntem pe calea cea mai bună. Dacă ne place ca soarta ţării să fie decisă din exterior – să nu credeţi că din Ungaria, ea este doar bau-bau-ul pentru prostirea multora -  suntem pe calea cea bună.

A trecut peste un an de la ultimele alegeri şi noi nu am fost vrednici să punem pe masă un partid cât de mic, făcut din oameni cu coloană vertebrală, cu  un discurs coerent, care să se adreseze unei nişe de populaţie şi nu tuturor, că aşa ceva oricum nu se poate, care să fie corecţi şi capabili să ducă la bun sfârşit un proiect politic.  Oamenii capabili să facă asta, nu s-au mobilizat.

USR în teritoriu  parcă începe să semene cu aşa ceva, dar la vârf, nu prea. Critica nu poate fi proiect de ţară.

Vă spun din capul locului, am votat USR la ultimele alegeri, ca un fel de dovadă de încredere anticipată şi pentru a da un vot adversarilor puterii actuale. Se tot face vorbire despre  cât e de neelegant să te declari adeptul unui partid. Eu nu cred asta. Partidul ţi-l asumi, îl susţii, îi acorzi încredere, nu fiindcă trebuie, ci pentru că loialitatea este o virtute cetăţenească.

Totuşi, nu invit pe nimeni în mod special să mă urmeze în alegerile mele politice, dar vă chem pe toţi cei nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă şi doritori să trăiască în democraţie: să ieşim din turnul de fildeş, să ne facem treaba de cetăţeni: ca formatori de opinie cinstiţi, ca politicieni, ca organizatori, ca votanţi. Şi nu în ultimul rând, ca oameni demni să trăiască în democraţie: corecţi şi responsabili.

Încă o dată, mănuşa

Notă: poezia în original şi în traducere aproximativă sunt  inserate la sfârşit.

Autocarul mă leagănă prin noaptea Serbiei. Aştept să văd luminile combinatului de la Pancevo ca pe un reper. Apoi trec şi ele, trecem Dunărea şi eu tot nu am somn. Filmul mai rulează, cu sonorul dat la minim, pe ecranul prea mic pentru a vedea subtitrarea. Anul trecut încă o vedeam...  Nu am somn.

Dintr-o dată mă trezesc îngânând „Mănuşa” lui Schiller. Mă gândesc între timp: iată, dacă în copilăria mea n-ar fi fost obiceiul acela desuet de a pune copiii să memoreze poezii, la ce m-aş gândi acum? Fiindcă am făcut cunoştinţă cu Mănuşa cam la vârsta de 10 ani.

Deodată îmi vine o altă idee ciudată: că leoparzii din prima scenă sunt fiinţe inferioare, de aceea nu-şi recunosc locul în ierarhie şi de aceea perturbă ordinea, încercând să parvină în sferele superioare. Uau, zic eu în gând, iată Schiller a fost un elitist pe faţă, aş zice chiar un  antidemocrat!

Apoi îmi vine un alt gând: de ce se acordă atât de mult spaţiu şi o descriere amănunţită, scenei din arenă? Ce au animalele de-a face cu dramoleta de la balcon? Te pomeneşti că nu sunt simplul decor al încleştării celor două voinţe? Apoi, descrierea, foarte precisă şi plastică nu pare a fi realistă. Iar un decor dacă nu e realist, ori nu e decor, ori sugerează  ceva în plus.

Iată, leoparzii. Ei sunt un factor de dezordine. Intră în scenă în trombă, atacă tigrul – când ar fi trebuit să ştie că nu au nici o şansă în faţa lui, dar nici nu e permis să facă aşa ceva. Sunt mob-ul tipic care se răscoală, face dezordine şi, dacă ar putea, s-ar înstăpâni cu tot cu haosul pe care îl poartă în sine, înlocuind ordinea firească. Abia când sunt puşi la punct şi li se arată clar locul în ierarhie, se aşează, cuminţi, la marginea arenei, în cercul exterior care li se cuvine.

Tigrul este cel care face ordine. El este mai aproape de poziţia supremă, centrală, de aceea recunoaşte superioritatea acestei poziţii, care este leul. Şi el îşi face intrarea în arenă în mod  spectaculos, făcând paradă de puterea sa, ba mai mult, până îşi dă seama că în centru se află însuşi leul, supremul, este pregătit de atac. Recunoscând leul, asaltul se transformă în  tur de onoare, ca un fel de salut supus. Locul tigrului este mai la o parte, dar nu la marginea arenei. Acolo e locul leoparzilor.

Leul ocupă centrul arenei şi, implicit, al universului descris.

Să mai vedem o dată scena: leoparzii năvălesc în arenă, atacă tigrul. Provoacă dezordine. Tigrul, cu o singură lovitură a labei sale uriaşe îi pune la punct. Dar cel care restabileşte ordinea este leul. El nu acţionează pentru aceasta, doar se manifestă. Se ridică şi scoate un urlet. Atât. La răgetul leului se cuminţesc leoparzii, dar şi tigrul. Ştie că din acest moment el nu mai trebuie să facă nimic, fiindcă ordinea a fost restabilită. Răgetul leului este şi semnalul că  acela care apără ordinea trebuie să se abţină de la excese. Trebuie doar să vegheze asupra ordinei, nu să se impună pe sine. Pentru că ordinea este întrupată nu în tigru, ci în leu.

Acesta nu e, deci, un decor, ci descrierea unei ordini „cosmice” funcţionale.

Ce se întâmplă sus?

În primul rând al balconului (cercul exterior) se află factorul de dezordine, inferior prin esenţă: femeile (Săracul Schiller a încurcat-o de la feministe! Poezia fiind o alegorie, nu trebuie, totuşi,  să luăm lucrurile atât de în serios. În plus, să recunoaştem, noi, femeile dacă nu ne îndeplinim rostul pentru care existăm pe lume, perturbăm bunul mers al lumii oamenilor. Dar nu vreau să deschid o dispută pe această temă.)  Acest statut este sugerat şi de aşezarea lor, în cerc, la marginea balconului al cărui centru este ocupat de regele Franz. Cercul interior este rezervat sfetnicilor, oamenilor apropiaţi coroanei. Aici e şi locul cavalerului Delorges, chiar dacă acest amănunt nu e precizat ca atare. Adică: în centru, puterea ordonatoare, înconjurată de puterea executivă, iar cercul exterior e ocupat de cei mărunţi, inferiori. Care sunt şi turbulenţi. Care vor să schimbe ordinea existentă, pentru a accede la o poziţie superioară. Care, deci, nu recunosc/ conştientizează că sunt parte a unei ordini superioare, cu rosturi bine stabilite şi intenţionează să schimbe această ordine. Cum? Prin agresiune.

Să nu ne înşele drăgălăşenia domnişoarei Kunigunde, blândeţea şi aerul amuzant  şi amuzat cu care atacă. E un atac dur, la sânge. La urma urmei, acea mănuşă  dantelată, căzută în arenă, între leu şi tigru poate însemna moartea cavalerului sau dezonoarea sa, adică pierderea poziţiei în cercul interior. Ori coboară şi este sfâşiat, ori refuză şi se face de ocară, tot distrugere este. Singura lui şansă e să aducă mănuşa şi să rămână în viaţă.

Cavalerul face ceea ce trebuie să facă: coboară în arenă şi aduce mănuşa.

Aici aş face o paranteză: mănuşa cade între leu şi tigru. Este cazul fericit, fiindcă e singurul loc din arenă în care cavalerul poate intra în siguranţă. Este locul unde puterea leului, ordinea reprezentată de el e cea mai intensă. Aici nimeni nu-l va ataca, decât leul însuşi, iar el nu o va face, pentru că nu vede în intrus, un pericol la ordinea pe care o reprezintă. Dacă leul nu dă semnalul, nu atacă nici tigrul – îşi cunoaşte statutul – cu atât mai puţin leoparzii. În orice alt loc din arenă ar fi căzut mănuşa, ar fi însemnat moartea „necugetatului”.

Dar să revenim. Cavalerul aduce mănuşa şi face două lucruri: declară că nu are nevoie de mulţumirile  fetei şi i-o aruncă în faţă.  Primul gest este  punerea la punct, restabilirea ordinei.  Al doilea, o umilire inutilă, conform principiului: pot să-ţi fac şi asta. (În toată istoria cavalerismului medieval şi post-medieval,  a lovi pe cineva cu mănuşa în faţă este un gest ultim de umilire. Este motiv de duel, dacă părţile se pot duela, sau de răzbunare, dacă partea vătămată nu e aptă de duel. Femeile nu se puteau  duela, dar ştim ce poate face o femeie jignită.) Deci ordinea nu este restabilită, decât pentru moment. E o ordine fragilă, nefundamentată pe ordinea supremă reprezentată de rege.

Fiindcă,  ce face regele? Nimic. Poate nu observă,  poate că observă dar nu intervine. Astfel  restabilirea ordinei se transformă în  abuz. Ce ar fi trebuit să facă? Doar să se manifeste în momentul cheie. Dar semnele sale din mână sunt dedicate doar operaţiunii de deschidere a porţilor prin care fiarele vor intra în arenă, iar interesul său se îndreaptă către animalele care, în loc să se încaiere, dau o lecţie de calm şi ordine, oamenilor.

Dacă în lumea ideală reprezentată de animale, ordinea funcţionează pentru că fiecare participant la aceasta îşi face datoria şi nu abuzează de puterea sa, în lumea reală, a oamenilor, ordinea nu funcţionează tocmai pentru că nici reprezentantul ordinei nu-şi face datoria, nu se manifestă,  iar atunci lupta se duce între forţele oarbe, inferioare ale haosului şi abuzul celor care ar trebui să vegheze activ asupra ordinei.

Când am mers până aici cu speculaţiile, mi s-a părut că mai lipseşte o scenă din alegorie. Sau un personaj. Poate că mă înşel. Dar pentru că am avut această senzaţie, o amintesc aici.

Câte straturi de interpretare are această poezie? Poate că mai există vreuna. Acum cred că am ajuns la capătul drumului – eu nu mai văd alta.

Dar sunt sigură că voi continua să-mi  spun în gând, versurile învăţate cu  peste 50 de ani în urmă.

.............................................

Iată poezia:

Friedrich Schiller:

Der Handschuh

Vor seinem Löwengarten,
Das Kampfspiel zu erwarten,
Saß König Franz.
Und um ihn die Großen der Krone,
Und rings auf hohem Balkone
Die Damen in schönem Kranz.

Und wie er winkt mit dem Finger,
Auf tut sich der weite Zwinger,
Und hinein mit bedächtigem Schritt
Ein Löwe tritt,
Und sieht sich stumm
Rings um,
Mit langem Gähnen,
Und schüttelt die Mähnen,
Und streckt die Glieder,
Und legt sich nieder.

Und der König winkt wieder.
Da öffnet sich behend
Ein zweites Tor.
Daraus rennt
Mit wildem Sprunge
Ein Tiger hervor.
Wie der den Löwen erschaut,
Brüllt er laut,
Schlägt mit dem Schweif
Einen furchtbaren Reif,
Und recket die Zunge,
Und im Kreise, scheu
Umgeht er den Leu
Grimmig schnurrend;
Drauf streckt er sich murrend
Zur Seite nieder.
Und der König winkt wieder.
Da speit das doppelt geöffnete Haus
Zwei Leoparden auf einmal aus.
Die stürzen mit mutiger Kampfbegier
Auf das Tigertier.
Das packt sie mit seinen grimmigen Tatzen,
Und der Leu mit Gebrüll
Richtet sich auf. Da wirds still.
Und herum im Kreis,
Von Mordsucht heiß,
Lagern die greulichen Katzen.

Da fällt von des Altans Rand
Ein Handschuh von schöner Hand
Zwischen den Tiger und den Leun
Mitten hinein.

Und zu Ritter Delorges spottenderweis
Wendet sich Fräulein Kunigund:
»Herr Ritter, ist Eure Lieb so heiß,
Wie Ihr mirs schwört zu jeder Stund?
Ei, so hebt mir den Handschuh auf.«

Und der Ritter in schnellem Lauf
Steigt hinab in den furchtbarn Zwinger
Mit festem Schritte,
Und aus der Ungeheuer Mitte
Nimmt er den Handschuh mit keckem Finger.

Und mit Erstaunen und mit Grauen
Sehens die Ritter und Edelfrauen.
Und gelassen bringt er den Handschuh zurück.
Da schallt ihm sein Lob aus jedem Munde,
Aber mit zärtlichem Liebesblick –
Er verheißt ihm sein nahes Glück –
Empfängt ihn Fräulein Kunigunde.
Und er wirft ihr den Handschuh ins Gesicht:
»Den Dank, Dame, begehr ich nicht«,
Und verläßt sie zur selben Stunde.

Pentru simplitate,  o traducere neliterară şi oarecum interpretativă:

Prima parte: regele Franz, înconjurat de suita sa, domni şi doamne din cea mai înaltă nobilime,  aşteaptă în grădina sa cu lei, începerea luptelor.  La un semn de-al său se deschide  o cuşcă şi iese în arenă un leu. Mişcările sale, lente şi maiestuoase, sugerează forţă şi încredere în sine. După ce leul se întinde în mijlocul gropii, la un alt semn al regelui se deschide  a doua uşă şi năvăleşte un tigru cu sărituri sălbatice. La vederea leului,  scoate un urlet feroce, se repede asupra lui, dar elanul său se amortizează dintr-o dată şi noul venit, după ce înconjoară leul, se aşează liniştit de-o parte. Regele dă  un nou semnal. De data aceasta se reped în arenă, doi leoparzi furioşi,  gata de luptă. Ei se aruncă asupra tigrului, dar acesta îi prinde cu laba sa uriaşă, iar leul, cu un răget, se ridică şi el. Şi se face linişte. Dar în această linişte, patru feline sunt gata să ucidă.

Partea a doua: în liniştea care s-a lăsat, de sus de pe balustradă cade o mănuşă de la o mână preafrumoasă, chiar în mijlocul fiarelor, între leu şi tigru. Iar domnişoara Kunigunde se adresează, pe ton glumeţ, cavalerului Delorges: „Domnule, dacă iubirea dumitale e atât de fierbinte precum îmi juri zi de zi, adu-mi mănuşa”. Cavalerul, cu paşi repezi coboară în arenă şi, cu mâna fermă, culege mănuşa dintre leu şi tigru. Cei de faţă sunt înmărmuriţi, dar el revine cu atitudinea cea mai liniştită. În aplauzele şi uralele tuturor, domnişoara Kunigunde îl întâmpină cu un zâmbet care îi prevesteşte îndeplinirea tuturor dorinţelor. Dar el îi aruncă mănuşa în obraz: „Doamnă, recompensa n-o doresc.” Şi o părăseşte în acelaşi ceas.

O paradigmă de dezinformare

Una din cărţile mele de căpătâi e “Tratat de dezinformare” al lui Vladimir  Volkoff. Ediţie de toată jena, traducere proastă, lector inexistent, condiţii grafice jenante. Nici măcar anul apariţiei nu l-am putut identifica, iar editura – mai bine nu v-o spun. Dar e o carte de citit, recitit şi aplicat, indiferent dacă eşti cel care dezinformează sau victima dezinformării, sătulă de postura de fazan.

Câteva citate, la început (sublinierile îmi aparţin):

„Acţiunea subversivă urmăreşte (....):

·         Să demoralizeze naţiunea vizată şi să dezintegreze grupările care o constitue;

·         ...

·         Să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea ordinii stabilite, în momentul ales pentru cucerirea non-violentă a puterii de către o mică minoritate.”

„Nu este posibilă nici o manipulare fără cunoaşterea perfectă (intelectuală, psihologică şi empatică) a grupului care trebuie subminat şi a membrilor săi. Aceasta, împreună cu priceperea şi stăpânirea tehnicilor de manipulare permite să se asigure credibilitatea a ceea ce se doreşte să se dea de crezut.”

„Răspândiţi discordia între cetăţeni!”

O ilustrare a celor de mai sus este aducerea UDMR, o dată în plus şi pentru foarte multă vreme de aici încolo, în siajul PSD. Ştim ce înseamnă asta: opoziţia noastră anemică nu mai are nici o şansă în faţa coaliţiei de guvernare. Fiindcă putem spune orice despre UDMR, dar un lucru e sigur: nu-şi trădează aliaţii.

Iată faptele (imprecizia de dată şi de amănunte nesemnificative nu schimbă esenţa lucrurilor):

Înaintea votului de debarcare a guvernului Grindeanu în parlament, brusc au fost puse pe ordinea de zi, legi care asigură pentru minoritatea maghiară, drepturi supralicitate. Mass-media a preluat şi multiplicat informaţia, dându-i şi o conotaţie negativă: ungurii ăştia răi care vor să ne fure jumătate de ţară cât sunt de lacomi şi nesimţiţi! Fără a spune că de fapt PSD-ul le-a oferit ungurilor, drepturile respective. Toate partidele care fac opoziţie PSD-ului au preluat informaţia în acelaşi registru: nu ne vindem ţara, ungurii să plece în Ungaria etc. De la o oră la alta, a fi ungur în România a devenit cam neplăcut, iar UDMR-ul a devenit leprosul peisajului politic. Atenţie: nu PSD+ALDE, care au iniţiat introducerea în parlament a legilor respective au devenit bau-bau, ci UDMR.

Degeaba UDMR a făcut repede o şedinţă şi a refuzat public  să accepte drepturile respective, gălăgia naţionalistă a şters totul.

Apoi guvernul Grindeanu a căzut, un nou guvern a fost votat cu o viteză remarcabilă şi a început carnavalul pentru PSD+ALDE.

În zilele dintre votul de debarcare al lui Grindeanu  şi votul de investitură pentru noul guvern am ascultat la Radio Budapesta un interviu cu un udemerist de frunte. Iată ce spunea (în esenţă):

Evenimentele din ultimele zile, mă refer la atacurile naţionalist-şovine la care a fost supusă minoritatea maghiară din România, ne-au arătat că în partidele care formează opoziţia parlamentară românească, UDMR nu are parteneri. Am fost trataţi cu atâta ură, ni s-au adus atâtea acuzaţii nefondate, am fost calificaţi în moduri atât de duşmănoase de către toate aceste partide (se dau exemple de partide şi şefi de partide) încât a trebuit să înţelegem că nu avem ce căuta în opoziţie, alături de aceste partide. Deşi noi credem că locul nostru ar fi în opoziţia faţă de coaliţia guvernamentală PSD+ALDE. În ciuda acestei credinţe ne vedem nevoiţi să luăm în considerare o alianţă cu coaliţia de guvernământ, fiindcă  acestea sunt singurele partide care nu ne-au respins.

 Apoi, UDMR a votat noul guvern, chiar dacă înainte s-a delimitat de dărâmarea guvernului Grindeanu.

Şi acum, câteva consideraţii:

Am  un obiectiv de îndeplinit.  De exemplu, eu, PSD vreau ca în următorii 3-4 ani sau chiar după, UDMR să fie de partea mea, fără rezerve. Să voteze tot ce-i pun în faţă, indiferent ce presupune asta. OK, îi ofer nişte aventaje, participare la guvernare şi posturi în teritoriu,   dar dacă celelalte partide mă supralicitează? Trebuie să previn orice alianţă posibilă cu partidele de opoziţie. Cum fac asta?

Cum se face o dezinformare, cu rolul de a manipula opinia publică (în particular, partidele de opoziţie)?

1.      Se găseşte/ fabrică un eveniment care să corespundă scopurilor dezinformării:

Apar din senin, în comisiile parlamentare, nişte legi pro-maghiare, cu facilităţi incredibil de mari care tentează ungurii şi trezesc furia naţionaliştilor români.

2.      Se recrutează  unul sau mai mulţi transmiţători:

Informaţia se „scurge” pe posturile de ştiri, respectiv spre ziarişti verificaţi ca fiind ideali pentru servirea corespunzătoare a ştirii respective.

3.      Se alege tema de dezinformare, pe care „cutiile de rezonanţă”, interesate sau dezinteresate să le răspândească:

Toate posturile TV de ştiri, cunoscute ca fiind mai degrabă antimaghiare, primesc informaţia pe căi adecvate, cu comentarii, sugestii care mută accentul de pe caracterul de ofertă politică al evenimentului, pe conotaţia „drepturilor excesive” pentru minoritatea vizată. Emisiuni nesfârşite de comentarii şi „analiză politică”, intervenţii veninoase, campanie de propagandă antimaghiară.

4.      Se creează o atitudine de masă prin reluarea la infinit a comentariilor în registrul dorit.

Şefii PNL, USR PMP ies la interval şi spun ce n-ar fi dorit să spună în condiţii normale, poate nici n-au crezut, dar atmosfera generală le-o cere. Rezultatul: UDMR este lăsat singur, ostracizat, cu o singură opţiune de alianţă: PSD+ALDE.

Sarcină îndeplinită.

Comentariul meu:

1. Cel care a lucrat acest scenariu e un strateg remarcabil. Cred că îl cheamă Liviu Dragnea.

2. Am făcut şi o vagă analiză de riscuri:

Într-un scenariu ultraoptimist, nişte udemerişti cam prostuţi ar fi putut accepta trocul şi ar fi votat căderea guvernului Grindeanu. Totuşi nu cred că acela care a pus la punct strategia, a fost prea optimist în această privinţă. Udemeristii sunt cum sunt, dar nu proşti. 

S-ar fi putut întâmpla ca abţinerea UDMR de la vot să fi dus la rămânerea în picioare a guvernului Grindeanu. Gândind din perspectiva de acum, acest risc era minim spre zero. Au fost luate măsuri eficace de prevenire : prelucrarea propriilor parlamentari ai PSD şi aducerea la disciplină a celorlalte minorităţi. Dar câştigul scontat e atât de mare, încât a meritat riscul.

3. Dacă opoziţia vrea să nu fie mâncată cu fulgi şi Preşedinte cu tot, ar fi bine ca, în loc să-şi studieze propriul ombilic, să scoată un strateg capabil să iasă din cutie şi să nu mai joace după regulile jocului stabilite de  PSD.

Am zis.

Despre bunătate şi alte păcate

Ceea ce voi spune, nu se doreşte o pledoarie pentru împietrirea inimii în faţa suferinţei. Îmi asum, totuşi, riscul de a fi aspru criticată, pedepsită sau ignorată ca fiind în contradicţie cu vremurile.

Învăţăm, din cea mai fragedă pruncie că trebuie să fim buni, sensibili la suferinţa celor slabi, să ajutăm pe cei aflaţi la greu şi nevoie. Avem pilde frumoase  în Scripturi, dar mai ales în filmele americane. Vedete mondiale, aflate la a n-a tinereţe devin susţinătoarele celor oropsiţi: copii fără carte din Africa, fete violate din India, câini şi pisici abandonate, porumbei de sub streaşina blocului ....

Iar aici e prima ciudăţenie pentru mine: cum stabilim, cine are nevoie de ajutorul nostru?

Aş da nişte criterii, pe care am de gând să le ilustrez:

1.      Cel în nevoie să nu sufere în casa mea, nici măcar în apropierea mea. Dacă am o rudă, un membru de familie bolnav/ă, singur/ă, bătrân/ă, cumva nu-mi convine să mă gândesc la el sau ea ca la obiectul ideal al milei mele. Vezi, doamne, bătrânii sunt urâţi, plângăcioşi, de la o vârstă miros a bătrâneţe, mai au şi pretenţii să fie vizitaţi cât mai des. Bolnavii sunt deprimanţi şi fără şanse, iar cei rămaşi singuri ne duc la disperare cu vorbăria şi neputinţa lor. Poate mai şi vorbesc prostii, fiindcă sunt sclerozaţi, alzheimerizaţi sau, pur şi simplu, obositori. Iar după ce le-am făcut vizita obligatorie, poate că nici măcar nu ne fac să simţim că am făcut o faptă bună.

2.      Ajutorul acordat să fie ocazional, nu permanent, de preferinţă legat de momentele mele de maximă sensibilitate pentru suferinţa altora: de Crăciun şi de Paşti. Aşa că bieţii copii şi bătrâni din cămine, de care habar nu avem pe toată durata anului, primesc în vreo patru zile din an atâtea dulciuri, haine, spectacole ale copilaşilor noştri, încât li se apleacă din toate punctele de vedere.

3.      Să nu am răspunderea celor pe care îi ajut. Şi aici am o sublistă:

·         Să hrănesc câinii vagabonzi. E foarte frumos. Mă duc în parc şi duc maidanezului meu preferat, mâncare cât cuprinde. Să îndrăznească cineva să spună că nu sunt un suflet nobil! Apoi câinele atacă câte un alt căţel dus în lesă de stăpânul său, câte un copil care se nimereşte să se joace acolo, fiindcă s-a înstăpânit pe locul unde primeşte de mâncare. În calitate de binefăcător al maidanezului meu îi voi lua apărarea în faţa celor care ar îndrăzni să-l pună la punct. Ce copil! Ce câine de apartament? Ce bătrână prăpădită care se nimereşte să treacă tocmai pe-acolo şi îmi deranjează odorul? Dar ferească sfântu să mă sfătuiască vreunul să-l iau acasă, dacă îl hrănesc! Asta ar fi deja un mare deranj pentru mine.

·         Să hrănesc porumbeii de sub streaşina blocului. Uau, ce frumoşi sunt! Ce frumos uguie, ce sunete minunate scot aripile lor când zboară! Sunt un adevărat spectacol. E adevărat, chiar şi cea mai albă porumbiţă produce aceeaşi cantitate de guano pe pervazele şi balcoanele vecinilor nevinovaţi, ca oricare alt porumbel obişnuit, intră la fel prin ferestrele lăsate deschise şi murdăreşte casa scărilor, face mizerie în pod şi îndepărtează eventualii lilieci, altfel tot mai rari din cauza inundaţiei de porumbei. Argumentul meu este: vai, săracii, dar nu vedeţi că le e foame? Doar că porumbeilor le este foame permanent şi mănâncă doar seminţe, mlădiţele tinere ale plantelor de pe balcoane şi se îngraşă în neştire, fiindcă nu mai trebuie nici măcar să zboare până pe câmpul din afara oraşului pentru a găsi boabe şi fac tot mai mulţi pui care trebuie hrăniţi. Dar eu mă simt ca Sfânta Tereza, cu porumbeii ciugulindu-mi din palmă şi şezându-mi pe umăr. Că un cartier întreg suferă de mizeria lăsată de protejaţii mei? Pot eu să le zic, unde să găinăţeze? Pot eu să le interzic să distrugă florile din balcoanele vecine, să pască mlădiţele de plante, să-şi facă siesta pe florile din jgheaburi?

·         Mai anii trecuţi un suflet milos hrănea homleşii care se aciuaseră în casa scărilor. De o sărbătoare, Crăciun, cred, le-a lăsat o oală mare cu sarmale. Dar nu s-a gândit şi la alte nevoi ale acelor oameni. Aşa că, fericiţi şi ghiftuiţi, beneficiarii şi-au făcut toate nevoile pe scări.

Mergem în Africa şi Asia să salvăm copii din ghearele analfabetismului, să-i îmbrăcăm, să le oferim beneficiile vieţii occidentale, fără să ne întrebăm, ce le trebuie în realitate? Intervenţia noastră chiar le face bine tuturor? Nu cumva facem cu ei ca fecioraşul din banc, care o trece strada pe biata bătrână care avea treabă pe partea aceasta?

Să dăm de pomană, celor care îşi fac din cerşit un mod de viaţă?

În lumea aceasta întoarsă cu susul în jos mă întreb, ce este faptă bună şi ce este prostie sau infatuare din partea noastră? Mai mult, ce este  ajutor şi ce este dorinţă de a transforma viaţa altora după chipul şi asemănarea noastră?

Ajutoooor!

Despre corectitudinea politică, la o ţigară

Bancul e din anii 70 ai secolului trecut:

Lelea Safta merge la Cluj să-şi viziteze fata, plecată acolo după terminarea şcolii. Se întâlnesc la autogară. Fata, Lenuţa e îmbrăcată în cojocel de blană (alendelon), scump şi frumos. Lelea Safta, minunându-se o întreabă:

¾    Fata mea, de unde ai avut tu bani de cojocelul ăsta scump?

¾    Mamă dragă, nu întreba. Am muncit cinstit şi am  câştigat.

 Lenuţa ia un taxi şi o duce pe maică-sa acasă în cartierul Mănăştur. Lelea Safta se minunează:

¾    Fata mea, da de unde ai tu bani de taxi?

¾    Mamă dragă,  nu întreba. Am muncit cinstit şi am câştigat.

Intră într-un apartament de bloc frumos mobilat, cu TV. Lelea Safta abia îndrăzneşte şă calce pe covorul persan  din sufragerie. Minunându-se, o întreabă pe fiică-sa:

¾    Fata mea, da de unde ai avut tu bani de apartamentul  ăsta scump? Da de mobilă? Da de persian? Da de televizor?

¾    Mamă dragă, nu întreba. Am muncit cinstit şi am  câştigat.

Stă lelea Safta ce stă,  se gândeşte şi o întreabă:

¾    Da fata mea, ce munceşti tu?

Fata, cam dând din colţ în colţ, dar până la urmă, mai degrabă înţepată:

¾    Păi, mămică, ce crezi tu? Sînt curvă. Am muncit cinstit şi am  câştigat.

Lelea Safta, pe jumătate uşurată:

¾    Vai, mamă, te pomeneşti că azi-mâine  te apuci şi de fumat!

Aţi mai auzit despre cineva, care, sub influenţa fumatului ar fi băgat cuţitul/ ar fi dat în cap cu lopata, sapa, securea/ ar fi omorât în bătaie pe vecinul, prietenul, amantul sau amanta, amantul nevestei etc?

Pur şi simplu, aţi mai auzit despre cineva care a comis un delict sub influenţa fumatului?

Aţi auzit de vreun şofer  care a provocat accident fiindcă se juca la volan cu  ţigara din mână sau era sub influenţa fumatului?

Câte cazuri aţi întâlnit când fumătorul a fumat până a intrat în stare de inconştienţă şi a trebuit dus la spital şi tratat  până se trezeşte?

În cazurile când omul îşi dădea foc fumând în pat,  se întâmpla din cauza fumatului, sau poate a băuturii consumate sau a unei stări de sănătate care a dus la leşin?

Nu contest, fumatul influenţează negativ organismul care se luptă cu o boală anume, o infecţie respiratorie etc. Am văzut oameni care nu au fumat, dar au murit de cancer pulmonar galopant. Am văzut şi oameni care au fumat de la cea mai fragedă vârstă şi au trăit peste 80 de ani. Normal, am văzut şi oameni care au fumat deşi organismul lor nu făcea faţă la efortul respectiv şi şi-au scurtat viaţa.

Dar mă întreb: fumatul e singurul viciu care distruge sănătatea, încât să fie astfel vânat? Doamne-fereşte să ne luăm de acum şi de alcool, dar fumatul ce v-a făcut, surorilor? (în afară de faptul că pute, iar gestul de a fuma, încă, este legat, inconştient de ceva aristocratic sau de vampă?)

Şi încă o delicatesă pentru cei politically correct (portret robot: persoane de sex feminin sau femininoide, peste 50 de ani, nemulţumite de ceea ce le-a oferit viaţa, hotărâte să facă lumea un loc mai bun pentru alţii, dar după chipul şi asemănarea lor): fumătorii sunt singura minoritate pe care n-aţi luat-o sub aripa voastră ocrotitoare, dimpotrivă. De ce?

Nu vi se pare că bancul de la început explică multe despre atitudinea noastră vis-a-vis de  fumat?

O fostă fumătoare, care mai recidivează din spirit de frondă