ROMÂNUL, MARFĂ DE EXPORT

 

Adina e o femeie frumoasa, pe la 35-40 de ani. A plecat din România imediat după măritiș, împreună cu soțul ei. În Occident și-au încropit o existență, au făcut doi copii, apoi s-au despărțit.

Adina e educată, are o calificare cerută în Europa de vest, acum își întreține singură familia. Fostul soț nu e în măsură să contribuie la cheltuieli, cam boem și fără chef de lucru stabil, mai ia copiii pentru câte un sfârșit de săptămână și atât.

Adina luptă din greu pentru familia ei. Are două joburi, unul de zi, unul de noapte. Cand termină schimbul de noapte, aleargă să ducă copiii la școală. Atunci mai fură câte o oră-două de somn, în mașină.

Seara mai prinde câteva ore acasă, când face o mâncare rapidă din alimente preprocesate sau pui – se gătește repede și place tuturor.

Despre vacanță în comun, ieșiri, excursii, vizite la un muzeu sau spectacole nu se discută. Chiria și cheltuielile zilnice consumă toți banii câștigați de Adina și toată energia ei.

Copiii stau singuri când nu sunt la școală. De educația lor se ocupă internetul, jocurile pe calculator  și canalele tv. Cel mare declară ritos: ”nu vreau să trăiesc în România. Nu-mi place. Oricum eu nu mai sunt român, nu m-am născut în România, ci aici în .....”

Dacă ar locui acasă, Adina ar avea propriul apartament, casa de la țară a părinților, un supliment de alimente din grădină, niște bunici care să aibă grijă de copii și un loc de muncă decent. Meseria ei e căutată și la noi și e binișor plătită.

Nu zic că toți cei care pleacă în Occident trăiesc așa. Dar există și acest caz și, dacă există unul, sigur mai există altele asemenea.

Cu câțiva ani în urmă am fost la Leuwen, în Belgia. Am stat de vorbă cu recepționera hotelului, plecată tot  din România. Mi-am exprimat mirarea că la un hotel obișnuit, prețul camerei e așa de mare. Mi-a explicat: aici nivelul de trai e înalt, deci prețurile sunt mari. Abia atunci am înțeles că dacă mergi undeva unde salariile sunt mari, sigur vei cheltui mai mult. Iar salariul tău sau venitul tău mare se va duce pe cheltuielile curente, exact ca veniturile noastre mai modice de aici, din România.

De peste 30 de ani, marfa principală de export a României e românul însuși. Părinții care n-au plecat, își pregătesc copiii pentru emigrare: școlire, limbi străine. Le repetă ca pe o mantră: nu vrem să plecați, o să ne fie greu fără voi, vrem să stați cu noi, dar chiar în această atitudine e un fel de îndemn invers: plecați să aveți o viață mai bună afară.

Cred că primul și cel mai important aspect în educarea tinerilor trebuie să fie inocularea voinței de a trăi aici, acasă, în România. Apoi pot veni tot felul de competențe și alte filosofii educaționale, dar abia după aceasta.

Îi înțeleg și pe cei care nu se regăsesc în țara aceasta: li se pare că e o țară prost condusă în care lucrurile sunt cu susul în jos și perspectivele sunt sumbre. Au dreptate. Dar de aici apare diferența.  Eu încă cred că omul sfințește locul. Iar dacă omul acela își face treaba cinstit, e primul care nu contribuie la corupția generalizată, dacă și acasă trăiește după principiile după care e nevoit să trăiască în Occident, atunci și România se poate schimba în bine.

După 1989 mulți dintre noi am perceput schimbarea de regim în sensul că de acum avem drepturi și nu avem îndatoriri. Avem drepturi față de țara aceasta, față de părinți, familie, față de școală, față de angajator, față de societate etc. Și nu avem îndatoriri. Nu avem responsabilități. Aici e problema. Nu  mai avem răbdare, vrem totul, imediat și gratis.  Și aici este și ciudățenia noastră: îndatoririle față de o țară străină, față de o societate care abia dacă ne acceptă, le considerăm normale și le îndeplinim. Mai crâcnim, mai vociferăm în cazuri extreme, dar de obicei facem ”low profile”. Poate fiindcă acolo, afară ni se spune imediat: nu-ți convine, întoarce-te de unde ai venit!

Eu cred că acei care urăsc țara lor natală, o iubesc dar nu știu cum s-o facă. Ar trebui să se pună la pace cu sine, apoi s-ar putea pune la pace cu oamenii din jur și, în final, cu țara lor.

România este o țară rotundă, frumoasă, bogată. Și va fi și binecuvântată când vom înțelege că omul sfințește locul. Adică EU, OMUL.

 

IMBECILISM, PE BUNE?

 

Citeam un articol proaspăt apărut și pe REPUBLICA, si pe CONTRIBUTORS. Bine documentat, cel puțin pornește de la zicerile unei personalități. Citindu-l, mi-am amintit de un banc cam incorect politic, dar vechi și la obiect:

La casa de nebuni se face comisie pentru eliberarea celor vindecați. Vine la rând unul dintre nebunii presupuși vindecați. Răspunde coerent, are mină bună, tonus bun. O ultimă întrebare din partea comisiei: Ce vei face prima dată  când ieși de aici? Nebunul răspunde: voi sparge toate geamurile de la balamuc. Bineînțeles, e închis la loc.

Cam peste un an, din nou comisie, din nou, nebunul cu starea vizibil îmbunătățită. Răspunsuri bune, omul, cu mintea la el. Ultima întrebare: ce vei face prima dată când ieși de aici? Iar el zice: voi merge la malul râului și voi căuta niște pietre, apoi cu ele voi sparge toate geamurile de la balamuc. Stupoare, omul e pus sub cheie încă un an.

La a treia comisie, peste un an, lucrurile decurg bine: omul e vindecat, nu halucinează, e coerent, chiar inteligent. La întrebarea standard de la sfârșit: ce vei face prima dată când ieși de aici?  - răspunde: voi merge și voi căuta o locuință. Comisia: Bravo! Apoi voi căuta un loc de muncă. Comisia: Excelent! Apoi voi căuta o fată arătoasă și mă voi împrieteni cu ea. Comisia: E complet vindecat! Apoi o voi duce acasă, vom lua o cină la lumina lumânărilor. Comisia, în extaz. Apoi o voi duce la pat, îi voi scoate chiloții. Comisia e unanimă: Îi dăm drumul. Apoi îi voi scoate elasticul din chiloți, voi face o praștie și cu ea voi sparge toate geamurile de la blestematul ăsta de balamuc!

Iar acum, despre articol: autor: Șerban Georgescu, titlu: SFÂNTA IMBECILITATE CARE MACINĂ OCCIDENTUL.

Citez din articol:

În „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 (și care a fost publicată în 2014 și în România, - unde a trecut practic neobservată), italianul Carlo M. Cipolla (economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, n.1922 – d. 2000) propune o definiție surprinzător de simplă, concretă și concisă pentru imbecilitate.

Pe scurt, domnul Cipolla spune că un imbecil este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau imateriale – n.a.) celor din jur, fără să obțină nimic în schimb, ba chiar uneori provocându-și pagubă lui însuși.

Restul articolului e ca în bancul de mai sus: a vrut să demonstreze că toți cei care nu mănâncă capitalism pe pâine, democrație liberală pe pâine și antipesedism pe pâine, sunt imbecili. Conform definiției lui Cipolla. Iar singura soluție pentru a elimina imbecilitatea, este educația.

Recunosc  cu toată rușinea și chiar părerea de rău că n-am citit cartea menționată. Iar dacă pun mâna pe ea, o voi citi neapărat.  Nici nu mă refer la ea, ci la cele scrise de dl. Ș.G. și îmi pun niște întrebări:

1.     Când eram copil și vorbeam necuviincios despre cineva, eram pedepsită sau, cel puțin, admonestată. A face imbecili niște oameni pe care nici nu-i cunosc, nici n-am vorbit cu ei, nici n-am încercat să înțeleg ce vor să spună, nu e cel puțin o necuviință? În acest caz nu există,  măcar  corectitudine politică?

2.     Cine stabilește, pe ce bază și cu ce drept, care sunt imbecilii? Niște oameni gândesc altfel decât mine, au un alt sistem de valori ( pur și simplu, au un sistem de valori), pentru ei e bine altceva decât pentru mine, iar eu, automat, îi consider imbecili. Cu ce drept? N-ar fi posibil ca tocmai eu, prin lipsa de înțelegere de care dau dovadă, să fiu imbecil?

3.     E sigur că răul cel mare ni-l fac ”imbecilii” enumerați de autor? La nivel de România, de exemplu, oare chiar psd e capul răutăților? Eu văd pe zi ce trece că psd e doar un pretext de a nu ne uita în oglindă. Pesedismul e peste tot, în toate partidele, în toate casele și în toate organizațiile din această țară. La sfârșitul acestui articol, poate îl voi descrie.

4.     Cum vrea domnul Ș.G. să rezolve instruirea și educația? De unde garanția că cei care ne vor instrui și educa noua generație, nu sunt ei înșiși, ”imbecili”? Sau deschidem lagăre de reeducare, cum au propus niște activiști democrați în SUA, pentru copiii votanților republicani?

5.     Dar, care sunt valorile corecte și care sunt cele incorecte? Și cine o spune? Churchill zicea: cine învinge, are dreptate sau: istoria o scrie învingătorul. Dar dacă ducem astfel la cuțite, o luptă de principii, mai suntem oameni? Mai merităm acest nume? Vom ajunge să eliminăm jumătate sau mai mult din populația Pământului, fiindcă nu gândesc ca noi? Atunci, ce ne deosebește de Hitler și acoliții săi, de lagărele de concentrare? Sau de Stalin, de gulag și execuțiile în masă?

Despre educație mai am ceva de spus. Am citit într-un extras dintr-o programă școlară sau ce document al Ministerului Educației o fi fost, o frază care mi-a dat fiori. Am reconstituit în minte, ce trebuie să fi fost pe pagina anterioară și vă împărtășesc și aceasta: Elevii dezbat o anumită temă în două grupuri. Se formează două tabere care încearcă să convingă tabăra adversă de dreptatea lor. Până aici, ideea mi se pare foarte bună. Apoi urmează fraza care m-a debusolat: învinge echipa care reușește să atragă de partea sa, câți mai mulți din echipa adversă.

Nu contest, și această abordare e, deja, mai potrivită decât neincluderea dezbaterii ca metodă, în programa școlară. Dar metoda e cu adevărat utilă și demnă de niște oameni inteligenți și de bună credință, dacă, după încheierea primei runde de dezbatere, cele două grupe și-ar schimba rolurile între ele și ar căuta acum, argumente pentru poziția adversă. Astfel, tinerii ar învăța ceea ce noi, adulții de acum nu știm: să vadă și să conștientizeze fața cealaltă a medaliei. Fiindcă de orice punct de vedere ne cramponăm fără discernământ, abia atunci suntem cu adevărat ”imbecili”.

Și acum, câteva caracteristici ale pesedismului. Să nu ne mirăm dacă ne vom recunoaște în unele, mai multe sau în toate. Dacă nu, pur și simplu nu ne facem timp pentru o introspecție adevărată.

Așa-zisul pesedist

1.     E sigur că are întotdeauna dreptate.

2.     E sigur că nimeni care îl contrazice, nu are dreptate.

3.     E sigur că nu e de vină de nimic,  ceilalți sunt de vină pentru toate relele.

4.     E sigur că el însuși nu comite niciodată vreo ilegalitate sau vreo acțiune incorectă, nedemnă etc, fiindcă el, prin excepție de la toate legile și regulile  scrise și nescrise, are dreptul.

5.     E sigur că politicienii lui sunt cei corecți, ceilalți sunt cei corupți. Inclusiv traseiștii.

6.     E sigur că reprezintă o rasă superioară în peisajul deșertic al societății românești și că toți ceilalți sunt .... imbecili.

7.     E sigur că ......

Nu continui, cred că s-a înțeles.

Mai am de zis un singur lucru. Faptul că din România au plecat milioane de oameni capabili fizic, psihic și intelectual,  are de-a face în primul rând,  cu modul nostru de a vedea lucrurile. Dar la aceasta trebuie să revin cu altă ocazie.

 

 

 

Vorbele care ne exprimă

 

Am o slăbiciune omenească: o dată pe săptămână rezolv niște cuvinte încrucișate. Atunci apar unele în suplimentul săptămânal al ziarului local, pe care îl cumpărăm ca să ambalăm una-alta. Careul e foarte ușor, doar când e despre pescuit și pești, rămâne neterminat. Nu mă interesează subiectul într-atât încât să caut denumiri în dicționar. Dar nu despre asta e vorba.

După câteva rezolvări, stăpânesc toate automatismele verbale ale autorului. De multe ori mă și gândesc: știu că rezolvarea e incorectă, dar așa iese rezultatul. Deci scriu cuvântul rezolvator, care e greșit. Niște  exemple:

·       epocă = eră

·       unsul bisericii = mir

·       liber cugetător = ateu.

Să vedem:

Epocă și eră sunt perioade de timp. Până aici e în ordine. Dar este singura asemănare.

Epoca este o durată cam de la 10 la câteva sute de ani, mai des sub 100 și rar peste 1000. Se  referă la o perioadă istorică, culturală sau/ și socială bine definită. Epoca lui Voltaire, de exemplu. Epoca Renașterii. Epoca de piatră, să zicem.

Era , prin comparație este lungă: de zeci sau sute de mii de ani, chiar mai mult. Se referă la perioade din istoria Pământului: era glaciară, erele geologice.

Prin excepție, în socialism (epocă) se vorbea despre ”era noastră”, respectiv ”înaintea erei noastre” pentru a evita referirea la Isus Cristos. Știm că în lumea modernă, timpul se socotește de la Nașterea lui Isus, dar o astfel de exprimare nu se potrivea cu ateismul declarat al regimului. Acest fel de a vorbi nu mai este actual.

Deci, eră și epocă definesc cu totul altceva, de aceea se și folosesc ambele cuvinte. Adică ele nu sunt sinonime.

Unsul bisericii este o persoană, mai precis un prelat, de obicei cu rang înalt, care este învestit printr-o ceremonie religioasă în care este uns cu mir, drept semn al înălțării la rangul respectiv.

Mirul este uleiul sfințit care se folosește inclusiv la ceremoniile despre care am vorbit mai sus.

Adică: unsul bisericii și mirul nu sunt  nici pe departe același lucru.

Cel mai mult îmi place cea de a treia pereche de expresii: liber cugetător și ateu. Dacă în primele două cazuri confuzia vine, mai mult ca sigur, din neconsultarea dicționarului explicativ al limbii române (observați, cât de frumos mă exprim?), a treia confuzie o pot considera încărcată de ideologie, adică: orientarea tendențioasă a rezolvitorului către o anumită mentalitate. Să mă explic.

Știe tot omul că ateu este persoana care ori crede că Dumnezeu nu există, ori crede că nu crede în Dumnezeu.

În schimb un liber cugetător gândește, acționează și se manifestă în afara cadrului credință-necredință. El nu se subordonează nici unei credințe. Dacă un ateu spune că e liber cugetător, minte. Dacă un liber cugetător zice că e ateu, nu e liber cugetător.

Cele două noțiuni sunt confundate cu bună știință, astfel se induce concepția că necredinciosul e eliberat de chingile credinței. Nimic mai fals. Ateul e la fel de constrâns de propria credință cu semn negativ, cum este și credinciosul, de credința sa pozitivă. Poate chiar mai mult, fiindcă în cadrul credinței în Dumnezeu poți și să gândești/ să fii liber, în timp ce refuzul de a accepta divinitatea este un cadru restrictiv de-a binelea. În schimb, fiindcă în această epocă e câh să fii credincios, orice exprimare care distruge credința e bine venită.

De altfel e interesant de urmărit cum se schimbă în timp, definițiile diferitelor noțiuni cu care operăm zi de zi: libertate, democrație, drepturile omului și, în ultima vreme, statul de drept.

Dar mă mulțumesc să mai aduc un exemplu de noțiuni confundate și să spun ceva despre semnificația acestei confuzii, perechea :  eficacitate – eficiență. Mi-am zis că fac din țânțar armăsar, dar când și  șeful statului a vorbit despre ”un vaccin eficient”, mi-am revăzut atitudinea optimistă.

Pentru precizie dau aici, definițiile celor două cuvinte.

Eficacitate înseamnă că un mijloc, o metodă, un procedeu, un instrument etc este potrivit pentru scopul utilizării sale și va duce cu siguranță și pe cea mai scurtă cale, la rezultatul așteptat. Deci este o însușire tehnică.

Eficiența, în schimb este o noțiune economică: este raportul dintre rezultatele materiale obținute și investițiile materiale folosite pentru obținerea acestora. Eficiența nu vorbește despre realizarea scopului investiției, ci doar despre câștigul care se poate obține din ea. (Știți, am învățat despre asta la orele de economie din liceu.)

Definițiile clarifică diferența dintre cele două noțiuni. Ca să explicitez: un vaccin eficient este unul care poate că va eradica sau nu,  boala pentru care s-a făcut, dar sigur va aduce mai mulți bani decât suma investită. Asta a zis Președintele nostru.  Prin diferență, un vaccin eficace va imuniza, într-adevăr, persoanele care îl primesc.

Cu 20-30  de ani în urmă, aceste diferențe erau clare și cele două noțiuni se confundau foarte rar, mai rar decât faimosul duo forțat/fortuit. Acum, pentru ambele definiții se folosește doar ”eficient”. Sunt tentată să cred că, deși la origine este semnul unei lacune culturale, înlocuirea eficacității cu eficiența este, până la urmă, semnul vremurilor, o dovadă că mentalitățile se schimbă. Eficacitatea nu mai este considerată o calitate. Singura calitate care contează, este eficiența. Adică: câți bani scot din afacerea asta?

Urmările acestei mentalități se văd peste tot în jurul nostru. Și nu e un motiv de bucurie, nici de mândrie. Este dovada scăderii noastre calitative, când tot ce contează este aspectul material, profitul, câștigul.  

 

 

Împărații noștri de bine

Când, din senin,  cineva îți face un bine, te bucuri și nu întrebi, de ce. Cu toate că în vremurile noastre, adică în ultimii 2000 de ani, ar fi bine să te întrebi. Nu de alta, dar Iisus a venit pe pământ tocmai fiindcă acele valori pe care le propovăduia, începuseră deja pe atunci să intre în uitare. Lumea învăța, pe zi ce trece, că facerea de bine e mai puțin o faptă bună, cât acea faimoasă zicere românească, iar modelul de comportament pentru lumea civilizată devenise calul troian, ”darul grecilor”.

Toate acestea mi-au trecut prin minte, ascultându-l cu câteva săptămâni în urmă, pe domnul Sabin Gherman. Știți că e prezent pe youtube cu comentarii aproape zilnice, pe care eu le ascult adesea cu satisfacție: spune lucruri pe care le simt și le gândesc și eu, adesea.

La momentul respectiv, domnul Gherman vorbea despre împărăteasa Maria Terezia a Imperiului Habsburgic, sau austriac, cum vreți să-i spuneți. Vorbea despre ea și despre fiul ei, Iosif al II-lea ca despre binefăcătorii românilor din Transilvania. Și avea dreptate: acești împărați au făcut primii pași pentru ceea ce azi se consideră ridicarea  populației românești ardelene. Le-au făcut școli, Iosif al II-lea a negociat cu Ion Ursu, zis și Horea, iar răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan pornise la vremea respectivă cu acordul său tacit, cel puțin. Că la sfârșit, cei trei au fost executați cu știuta cruzime, nu trebuie să mire pe nimeni: de când e lumea, instrumentele politice incomode sunt reduse la tăcere și cu ocaziile respective se mai și dă exemplu de corectitudine politică.

Să vedem, care puteau fi motivele împăraților habsburgi când au ”ridicat” românii din Ardeal și i-au și sporit prin colonizare din exterior.

În anii 1600, Imperiul Habsburgic a cucerit  Ungaria de la turci. Pe vremea aceea, Transilvania era parte a regatului ungar, uneori parte integrantă, alteori, cam 160 de ani, principat relativ de sine stătător, dar care plătea tribut Înaltei Porți. Intrați sub  coroana  imperială, ungurii au devenit supuși extrem de incomozi. Poporul maghiar suportă foarte greu, dictatura și aroganța, iar habsburgii erau o dinastie și o organizare statală cât se poate de agresivă. Abia de la Maria Terezia încoace, duritatea, politica de forță au început să fie disimulate prin gesturi de bunăvoință, dar ele aveau doar rolul mănușii de catifea care ascunde pumnul de oțel. Dacă vizitați Viena, vă uitați bine la clădirile fostei birocrații imperiale, veți înțelege despre ce vorbesc.

Deci, ungurii trebuiau liniștiți, aduși la supunere. Imperiul a încercat, pe rând,  în secolele  al XVIII-lea și al XIX-lea,  mai multe metode. Marea găselniță, printre altele, a fost clasica ”divide et impera”.  Cât timp, ungurii aveau un dușman mai apropiat, chiar la ei acasă, se ocupau mai puțin cu răzvrătirile împotriva imperiului. Cum în Ardeal era o populație românească semnificativă, care până la 1790 a trăit în pace alături de cea maghiară și cea germană, fiecare în comunitățile proprii, cu regulile și interesele proprii, cam ca niște vecini de bloc normali din vremurile noastre, a trebuit găsită doar sămânța de ceartă. Ungurii cu nemții (sașii și șvabii) nu prea puteau fi învrăjbiți, fiindcă aceasta ar fi dus la mișcări chiar împotriva imperiului, celelalte popoare erau numeric insignifiante în Ardeal, rămâneau românii. Așa că, politica de ”emancipare” a populației române din Ardeal a fost, de fapt, o politică de învrăjbire cu populația maghiară.  Și, în același timp, a avut loc o mare campanie de imagine, care mai dă roade și astăzi, despre împăratul cel bun de la Viena și ungurii cei răi care nu ne lasă să fim liberi.

Ce e mai simplu decât să faci doi vecini să se certe? Voi da aici niște scenarii, pentru exemplificare și apoi explic cum, ridicarea românimii ardelene a fost o astfel de manevră.

…………………………………….

Spontan: locuiam temporar,  într-un bloc dintr-un oraș estic al României. Era sărbătoare, cred că Crăciunul. De la ora 8 dimineața, vecina de deasupra a dat drumul la muzică la maximum. Erau cântece frumoase, muzică populară veritabilă, zic eu, dar la 120 de decibeli. Am rezistat până la ora 12. Am urcat la ea și am rugat-o să dea mai încet. A reacționat violent. Am plecat, a venit la noi la ușă și a făcut scandal. Abia atunci ne-am dat seama: era beată. Nu toți oamenii singuri suportă bine, singurătatea de Crăciun. După aceasta, în cei doi ani cât am locuit acolo, toată relația noastră s-a limitat la un ”Bună ziua”. Deși era o femeie de calitate.

Pus cu mâna: trăiești cum știi tu mai bine.

1.      La un moment dat, vine la tine cineva și îți spune: știi că vecinul tău primește mai mulți bani pentru munca  lui la același patron?  Și are aceeași încadrare ca tine. Probabil fiindcă e… ungur/ român/ neamț …

2.      Vine altul la tine și îți spune: hai că îți fac școală, ca fiul tău, fata ta să învețe în limba română. Vezi, ungurii au școlile lor, dar ele sunt în limba maghiară. Dar eu ți le fac în limba ta. Același nu-ți spune că și tu ai școli confesionale, și ungurul are școli confesionale, altele, nu.

3.      Altul vine la tine și îți spune: tu ești iobag și român, de aceea nu ai una-alta. Nu-ți spune că sistemul în care lucrezi tu pentru latifundiar, feudal etc. e același ca pentru ungur, dar că între tine și stăpân mai e un cneaz care e șeful satului tău și care e veriga în plus de care depinzi. Nu-ți spune că și ungurul e iobag, dar relația lui cu domnia e directă, fără cneaz. În plus, îți spune că tu trăiești mai rău decât ungurul. Și asta, din cauza nobilului ungur al cărui iobag ești. Normal că începi să urăști nobilul ungur, iar prin el, pe toți ungurii….

………………………………………

Aceleași manevre s-au făcut și în zonele locuite în comun de unguri și slovaci, de unguri și sârbi. Ceea ce nu prevedeau, totuși, stăpânii imperiului, a fost faptul că un imperiu care se dezintegrează, nu mai poate fi ținut laolaltă. Iar politica lor de învrăjbire internă  a dus, inevitabil, la această dezintegrare.

La izbucnirea revoluției de la 1848 din Ungaria, relațiile dintre românii și ungurii din Ardeal erau, deja, compromise. Nu e de mirare că încercarea lui Avram Iancu de a se alia cu ungurii împotriva imperiului, a dat greș. Nu e de mirare nici faptul că românii ardeleni s-au aliat, în consecință, chiar cu imperiul, împotriva ungurilor.  Lucru pe care ungurii îl uită  greu, bineînțeles.

Împăratul Franz Iosef le-a promis românilor tot ce își doreau, în schimbul colaborării împotriva ungurilor. Chiar dacă, apoi, nu s-a ținut de cuvânt, iar Avram Iancu, eroul românilor a sfârșit în mizerie trupească, sufletească și mentală, când devenise incomod pentru împărăția de la care a avut așteptări atât de mărețe.

În toamna lui 1848 și în iarna-primăvara lui 1849, în Transilvania au avut loc niște măceluri interetnice de toată frumusețea. Rolul românilor în aceste acțiuni a fost  prea puțin onorabil. (Wikipedia)

După revoluție, în Ungaria și Transilvania a fost o perioadă de represiuni, aceasta până la pactul de la 1867, când Imperiul Habsburgic a fost reorganizat și a luat ființă Imperiul Austro-Ungar.

Un film foarte drăguț și romantic o arăta pe împărăteasa Elisabeta, faimoasa Sissi, drept artizan al acestei mari împăcări. Așa o fi. Chiar în film se dă de înțeles că luptele de eliberare, adică liniile de forță care duceau la desfacerea imperiului în bucăți, făceau existența sa imposibilă. Găselnița cu împărțirea formală în două a fost menită să întârzie sfârșitul inexorabil. (Să nu uităm că și Imperiul Roman, în ultima sa etapă, a fost împărțit în două. Iar Imperiul Roman de Răsărit, Bizanțul, chiar i-a supraviețuit cam o mie de ani, fratelui său  occidental. Așa că, s-a sperat, dar degeaba.)

Spre deosebire de Imperiul Roman, aici, împărțirea a mers pe alte principii și deci, pe alte criterii. Austriecii aveau o altă situație: pe de o parte, ungurii extrem de greu de stăpânit, pe de altă parte, o situație a popoarelor componente foarte complicată. Toate își doreau emanciparea, chiar libertatea și statalizarea, adică formalizarea libertății. Ceea ce Imperiul nu dorea și nu putea să le ofere. Găselnița cu imperiul Austro-Ungar, format din Imperiul Austriac și Regatul Ungar a fost o una genială.

Mă explic:

1.      Ungurii au primit aparența de independență

2.      Ungurii au primit ”radoșa”, cum se zice la Curtici, toate problemele interetnice de pe teritoriul lor istoric, de gestionat și de rezolvat, cu responsabilitățile aferente și o aparentă libertate de decizie. Adică, răspunderea pentru problemele pe care nu ei le-au creat.

3.      Menționez aici, în mod special, că prin această împărțire, Transilvania îi revenea regatului Ungariei, cu toate problemele ei, create în mare parte chiar de împărăție, mă gândesc aici la relația cu populația românească. Acesta e adevăratul ”cartof fierbinte”.

4.      Imperiul și-a păstrat unitatea în punctele esențiale: armata, ministerul de externe și finanțele generale. Legile din parlamentul maghiar trebuiau validate la Viena.

Deci, ungurii au primit ceea ce au visat: libertatea de decizie (aparentă), o imagine de sine super și, în subsidiar, toată responsabilitatea pentru cele trecute, prezente și viitoare. Adică, ventilatorul din zicerea americană, îndreptat spre ei și bine încărcat cu material maro, fluid și duhnitor.

Rezultatul: la finalul Primului Război Mondial, când imperiul s-a dezintegrat, cea mai mare parte din răspunderea pentru cele petrecute în ograda sa, plus pentru deciziile imperiale, la care ungurii, oricum, nu aveau drept de vot, s-a spart tocmai  în capul celor din urmă. 

Ceea ce seamănă cu o poveste de succes pentru români. Seamănă, dar nu este. Poporul  român a beneficiat la greu după primul război mondial. Majoritatea ardelenilor români sunt mulțumiți că au obținut rotunjirea României. Dar această mulțumire se termină aici. Practic, Ardealul a căzut din mâinile Ungariei în  ale turcilor, apoi  în mâinile austriecilor, apoi formal în ale ungurilor, iar acum e în mâinile fostului Regat  care nu prea știe ce să facă cu el. Cei de la conducerea țării îl consideră captură de război, loc de jaf și de abuzuri.  Mai mult, consideră că  bogăția de naționalități de aici e doar o ocazie pentru campanii, zâzanii sau prestidigitații politice, bune de scos la iveală când în București, lucrurile o iau razna. Când statul român va fi în măsură să facă această țară să înflorească, să domnească aici, echitatea și grija de semeni, indiferent de etnie, când valorile pe care le-a primit o dată cu această țară vor fi apreciate și întreținute, va merita Ardealul.