1≠1, 2≠2

Fierbe ţara. Din nou. Oare încotro se îndreaptă?

Mă gândeam dacă e cazul să ies şi eu  în faţa teatrului, la protest. Nu am ieşit şi nu voi ieşi. Nu pentru că sunt prea în vârstă – ceea ce probabil, sunt, -  ci pentru că acolo se duce o luptă  pe care o înţeleg, sunt de acord cu ea, măcar în parte, dar nu-i văd nici o finalitate. Ba, greşesc. Îi văd următoarele scenarii ulterioare, alternative sau/ şi concomitente:

1.     După un timp, lumea care iese va fi tot mai puţină, până când se topeşte ca zăpada în aprilie.

2.     Un „lider” – persoană sau grupare ideologică – se va cocoţa pe spinarea celor ieşiţi şi îşi va adjudeca mişcarea, cu toate consecinţele pentru societate.

3.     Vor fi tulburări provocate de disperarea celor care simt că protestează degeaba, alimentate, cu siguranţă, de agenţi provocatori, eventual trimişi din mai multe părţi, inclusiv cei de la pct. 2.

Indiferent care scenariu va fi mai evident, după un timp va veni pentru participanţi, senzaţia de mahmureală, de neputinţă îngreţoşată, de lipsă de perspectivă. Ca după 1989. După care am devenit mai păţiţi, dar nu mai înţelepţi.

Nu mă mai expun încă o dată la acele sentimente, nici la aparentul triumf din 2012, terminat atât de jalnic în mocirla politicii româneşti.

Să fim realişti. Noi, oamenii nu putem trăi în extrasocialul visat de libertarieni, din simplul motiv că suntem fiinţe sociale. De când există oameni, excluderea din societate era cea mai grea pedeapsă, iar în multe cazuri exilul era echivalentul condamnării la o moarte  fizică lentă şi înfricoşătoare. Vrem, nu vrem, trăim în societatea regulii: 1≠1, 2≠2. Ne adaptăm sau murim.

Cum este societatea, în schimb, depinde şi de noi, de fiecare. Indiferent de sistemul politic.

Probabil noi, societatea românească nu suntem foarte potriviţi pentru democraţie. Ca să poţi menţine un regim democratic e nevoie de acceptarea regulilor din partea tuturor. Nu numai din partea celor care o conduc.

(De fapt societatea e condusă, ne place, nu ne place, de indivizi ca noi, nu mai răi, nici mai buni. Fiecare Elena Udrea, Victor Ponta,  etc. ar putea fi  oricând  unul dintre noi, dacă am fi în aceeaşi poziţie . Ei, din păcate, nu sunt mai răi decât noi, sunt la fel ca noi, dar sunt în poziţia de a face ceea ce au făcut şi fac.)

De ce spun asta? Hai să vedem puţin, înainte de a fi nemulţumiţi de cei care ne conduc, cum suntem noi? Cum este asistenta care a plecat din salonul prematurilor să mănânce o felie de tort cu colegele? E doar un om ca noi, care şi-a permis o mică abatere de la regula de a fi permanent la locul de muncă. Au ars câţi noi-născuţi? 5 sau 6? Dar tehnicianul care în acelaşi salon s-a mulţumit să facă o cârpeală pe instalaţia electrică? Ne place, nu ne place, noi suntem aceşti oameni. Oameni obişnuiţi, care avem impresia că ne facem datoria, fiindcă chiar o facem oarecum, dar ne credem mai deştepţi, mai şmecheri, mai de neatins de rău decât suntem. Iar răul nu se produce zilnic, de aceea ne dăm dreptate că merge şi aşa.

(În tinereţe lucram într-o instalaţie chimică în care se producea azotat de amoniu          ( îngrăşământ chimic, dar puternic inflamabil şi exploziv, se şi foloseşte ca atare). Operatori de-ai noştri fumau lângă banda transportoare pe care mergea produsul finit către depozit, iar pedepsele când erau prinşi, le considerau nedrepte, neavenite. Că nu s-a întâmplat o catastrofă, e o întâmplare fericită, care „le dă dreptate” până în ziua de azi.)

Vreau să zic că atunci când vreau ca lucrurile să meargă mai bine, ar fi bine să încep cu mine însumi. Ce pot face eu, corect, pentru a nu mai face parte din lanţul pe care se propagă nenorocirea, răul, nereuşita? Asta, la lucru, în familie, în grupul de prieteni, în toate domeniile vieţii mele. Fiindcă degeaba aştept de la toţi ceilalţi să-şi facă datoria, să respecte legile şi regulile, să fie corecţi, cinstiţi, generoşi, dacă eu las de la mine în toate aceste aspecte. Câţi dintre noi, când am fost prinşi încălcând o regulă, o lege, nu ne-am plâns că ni se face nedreptate, când de fapt ni se cerea socoteală? Câţi dintre noi nu fugim la prima persoană despre care sperăm să ne scape de amendă, de ridicarea carnetului de conducere, de pedeapsă? Câţi dintre noi nu spunem: dar de ce tocmai pe mine m-a prins? Că şi alţii fac la fel?! Ia să nu mai „facem la fel”, ci să jucăm după reguli, toţi.

 Nu credeţi că ar fi un bun început?

Nu ştiu dacă preşedintele Iohannis e omul providenţial care vrem să credem că este. După ceea ce a reuşit ca primar, măcar e competent. Indiferent dacă este sau nu este omul providenţial,  pare şi acum, după un an de când a fost ales, un om de bun simţ, care în această ţară – unde regulile democraţiei sunt doar pretexte pentru interesul politic – joacă după aceste reguli. Poate că nu a adus până acum rezultate spectaculoase, nu ne-a distrat cu spectacole de bâlci politic, dar nu s-a coborât la nivelul adversarilor nici în fapte, nici în vorbe. Prin felul său de a fi, de neamţ echilibrat, calm şi de bun simţ ne dă tuturor un exemplu de cum trebuie să fim şi noi, dacă vrem ca ţara aceasta să fie un loc nu doar minunat, ci şi bun de trăit.

Ştiu că e o mare plăcere să critici pe alţii. Îmi place şi mie la nebunie. Dar nici o dată, criticarea altora  nu mi-a folosit să am eu însămi rezultate mai bune sau să devin mai bună.

Analizând propriile greşeli şi propriile contribuţii la lucruri rele, urâte, neplăcute, putem să ne distanţăm de ele cu adevărat şi să devenim noi înşine mai buni. Iar o societate formată din oameni valoroşi poate fi bună, dar una formată din oameni care aruncă doar vina unii pe alţii, sigur nu va ajunge mai bună.

Haideţi, mai bine, să începem să gândim practic, să vedem ce putem face mai bine, fiecare dintre noi, şi s-o facem, apoi să găsim modalităţi aplicabile de a-i controla pe cei care ne conduc.  Fiindcă pentru moment, nu există. Cei care ne îmbată cu apă rece că există mecanisme de control social, bat câmpii, din prostie sau din interes.

Şi să nu uităm: nu-i cere semenului tău să fie ceea ce tu însuţi nu eşti dispus să fii.