Baladele, azi

O ascult pe Joan Baez cântându-şi baladele şi mă gândesc .....

.... cum se „traduc” în limbajul de azi, nişte balade clasice.  Să nu uităm, limbajul este gândirea.

Balada nr. 1: băiatul şi fata se iubesc. Băiatul  o părăseşte, fata nu poate trăi fără el, se spânzură la ea în cameră. (Vedeţi, nici nu mai am vocabular adecvat  pentru  a povesti o baladă. Sună ca şi cum mi-aş bate joc. Deşi aici e vorba despre alegerea: dragoste sau moarte.)

În varianta din zilele noastre ar fi vorba despre o fată emo  cu probleme de identitate caracteristice adolescenţei dar exacerbate de  neglijenţa părinţilor şi de obtuzitatea sistemului de învăţământ. Nimeni nu observă că în locul şcolii frecventează mall-ul  din oraş cu un băiat – lucru normal ca atare, dar în context este o dovadă că nici părinţii, nici şcoala nu şi-au făcut datoria. Ar fi trebuit  desoperită şi diagnosticată din vreme şi trimisă la psihoterapie. Trebuie văzut, cine e de vină, cei de la salvare care au ajuns când nu mai putea fi salvată, părinţii care n-au mai intrat în camera ei de vreo săptămână, sau diriginta, care nu s-a sesizat de absenţele şi rezultatele şcolare proaste ale fetei. Oricum, vinovatul trebuie găsit şi demascat!

Balada nr. 2: băiatul iubeşte fata, care se arată rece şi distantă. Băiatul moare de dor. Fata, care înţelege în sfârşit cât de mult l-a iubit, simţindu-se şi vinovată,  moare la rândul ei de regret. Sunt înmormântaţi în gropi vecine. Din  inima băiatului răsare un trandafir, iar din cea a fetei, un măceş. Cele două tufe cresc şi înfloresc laolaltă.

Varianta actuală: nu există. A iubi a devenit ceva facil (preludiul nu se mai poartă), conjunctural, iar doi iubiţi se iubesc şi se despart după criterii obiective (cum ar fi schimbarea locului de muncă).

Adică ar fi una: buruienile de pe un mormânt neîngrijit au invadat un alt mormânt din vecini, distrugând frumosul aranjament. Neglijenţa celor de la administraţia cimitirelor, dar şi a proprietarilor mormântului abandonat. Reclamă: acoperiţi mormântul celor dragi cu placă de beton de la firma Viaţa eternă SRL !

Balada nr. 3: băiatul ucide fata necredincioasă şi pe iubitul acesteia. Apoi se supune consecinţelor legale (spânzurătoarea).

Varianta actuală: un tânăr dezechilibrat psihic face o obsesie pentru o fată pe care o urmăreşte şi o agresează cu sentimentele lui. În ciuda interdicţiei legale de a se apropia de ea la mai puţin de 100 de metri, intră în casa ei şi o ucide împreună cu iubitul ei actual. Crimă dublă comisă de un psihopat periculos.

Hai să vedem la numărul 4,  şi balada Meşterului Manole, că e şi de-a noastră. După încercări repetate şi eşuate de a ridica  mănăstirea Curtea de Argeş, meşterul şi calfele se înţeleg să zidească în temelie, prima soţie care vine la soţul ei. Se nimereşte a fi Ana, soţia lui Manole. Se oficiază sacrificiul, mănăstirea dăinuie şi azi.

Varianta de acum ar putea merge pe două căi: 1) un thriller în care Ana, fugind de nebunul Manole reuşeşte să-i dea în cap şi scapă cu viaţă sau 2) un film poliţist, în care Ana e descoperită în zid  (imagini cât mai scabroase şi descrierea amănunţită, de către specialistul în medicină legală,  a rănilor produse în timp ce femeia încerca să scape).  După cercetarea profesionistă făcută de poliţişti de excepţie/ un detectiv supervedetă, criminalul Manole este prins şi deferit justiţiei.

O baladă  scrisă de Arany János vorbeşte despre o femeie care, după ce îşi ucide bărbatul, curată şi ordonată cum e, spală la pârâu cearşaful pătat de sânge, care nu se mai curăţă, cel puţin ea aşa vede. Continuă să spele cearşaful zi şi noapte, vară şi iarnă, până la sfârşitul timpului.

Pe vremea agenţilor „miraculoşi” de albire, ar fi un subiect grozav de clip publicitar. „Dacă trăia femeia Ágnes, în zilele noastre nu mai avea probleme cu pata de sânge!”

Nu mai zic nimic despre Mioriţa, care ar deveni o crimă cu jaf, dar aici există deja ca prelucrare, o dramă scrisă de ai noştri: Năpasta lui Caragiale. O demitizare.

Nu continui exemplele. Cred că mi-am ilustrat punctul de vedere, pot trage concluzii.

Baladele de pe vremuri sau mai moderne se voiau descrieri de personaje şi situaţii arhetipale, comunică mesaje şi promovează valori general umane: iubirea care nu cunoaşte limite, sacrificiul în schimbul unei realizări deosebite sau în slujba unui ideal, pedeapsa pe măsura faptei, venită din interior, deci de sus, nu de la foruri omeneşti etc.

Felul contemporan de a vedea viaţa nu mai are loc pentru arhetipuri. Nu spun că în viaţa de zi cu zi, în vremuri trecute lucrurile stăteau altfel. Dar exista un potenţial de a descoperi arhetipul în întâmplarea mai mult sau mai puţin banală. Doar astfel se explică legendele aproape identice în conţinut, aplicate la mai toate cetăţile din Ardeal, despre fata sau perechea de îndrăgostiţi care se aruncă de pe metereze.