"Neintelesii" Gemeni

                     

                     

Zodia gemenilor e o zodie neînţeleasă. Se emit despre ea tot felul de  păreri, mai mult sau mai puţin  profunde. Dar fiecare dintre aceste păreri se sprijină pe o neînţelegere funciară a spiritului zodiei.

Da, zodia gemenilor e una spirituală. Nimeni nu poate afirma că nativii ar fi  nişte suflete sensibile sau buni muncitori manuali. Nici ca meşteşugari, nici ca ţărani nu excelează. Şi în genele lor nu există aceea a îngrijirii  altor fiinţe, deşi dacă nu au încotro, o vor face cu conştiinciozitate, dar fără prea multă empatie.  Domeniul lor e spiritul. Dacă vrei o privire de ansamblu sau o analiză pertinentă, apelează la un geamăn.

Până  aici e ok. Dar să vedem, de ce nu suntem înţeleşi.

Zodia gemenilor e zodia dualităţii. Semnul ei ar trebui să fie yin/yang-ul zodiacului chinezesc. Acceptă, reprezintă şi se simte reprezentat, în acelaşi timp de:

alb	negru
acţiune	meditaţie
raţiune	sentimente
nou	vechi
bunătate	răutate
agresiune	blândeţe
masculin	feminin
mercantil	idealist
elegant	bădăran

Şi s-ar putea continua la nesfârşit.

E zodia conservatorismului versus liberalism în aceeaşi persoană.

E zodia valorilor deja consacrate versus iconoclastie.

În fiecare geamăn trăiesc, se sfătuiesc sau se confruntă două entităţi. Ele reprezintă extremele câte unui vector existenţial. De-a lungul vieţii geamănului, aceste două entităţi colaborează  şi se luptă pentru realizarea unui echilibru. Dacă geamănul nu ar fi atât de fluid , sau cele două entităţi nu ar fi cooperante, lupta permanentă a contrariilor l-ar duce la schizofrenie sau cine ştie ce altă boală psihică. Şi totuşi, persoane în vârstă,  mai bine  echilibrate psihic  decât gemenii veţi găsi cu greu.

Gemenii tineri pot fi destul de puţin echilibraţi. Cele două personalităţi din interiorul lor trebuie să ajungă la un modus vivendi. În rare  cazuri, acest lucru eşuează. De cele mai multe ori, o dată cu vârsta şi experienţa, în geamăn se stabileşte un echilibru dinamic care-i poate face personalitatea de-a dreptul agreabilă. Nefiind un echilibru static, acesta se suprascrie pe tot parcursul vieţii. De obieci, în sens pozitiv. Adică, geamănul învaţă şi se dezvoltă pe toată durata vieţii.

Din dualitatea personalităţii geamănului decurg câteva aspecte vizibile,  deconcertante pentru cei din jur.

În primul rând, geamănul nu are o părere formată o dată pentru totdeauna. Capul său e un computer care analizează mereu  orice informaţie nouă şi o aşează în schema de gândire deja existentă. Dacă noua informaţie nu se potriveşte niciunde, geamănul trece  printr-o criză adesea vizibilă, fiindcă îşi modifică structura pe baza noii informaţii, iar ca urmare îşi poate schimba complet părerile, atitudinea, comportarea. S-ar crede că e instabil, nedemn de încredere, când, în fond, el trece printr-un proces de dezvoltare personală. Renaşte. Uneori cam spectaculos, dar eficace.

Să nu vă miraţi, dacă un gemăn azi e socialist, mâine e conservator, azi e religios, mâine e profan. Pe baza informaţiilor/ input-urilor noi, îşi schimbă atitudinea şi conduita. Perfect justificat, coerent şi consistent din punctul său de vedere.

Geamănul se împacă foarte bine cu poziţiile contrare, cu dreptăţile care se confruntă. Pur şi simplu constată valabilitatea argumentelor de o parte şi de alta, dar şi limitele acestora. Un geamăn nu-ţi va da dreptate niciodată 100 %. Poate că ţi-o spune sau nu, dar fii sigur, vede până unde sunt valabile argumentele tale şi unde nu mai funcţionează. Dacă ţi-a zis că ai dreptate, înseamnă că ori nu a analizat încă situaţia, ori o spune cu reţineri nerostite.

Creierul său are un algoritm de funcţionare unic. Adună datele şi dintr-o parte, şi din cealaltă, le confruntă, stabileşte argumentele pro şi contra fiecărui punct de vedere, apoi decide că ambele părţi au dreptate. Până la un punct. Şi până la care punct.

Un geamăn nu e născut să fie conducător.  A fi conducător înseamnă a fi convins de dreptatea proprie. Că drumul pe care vrei să mergi e cel bun şi singurul bun. Doar această convingere, extrem de puternică face ca un om să poată conduce alţi oameni. Geamănul ştie că nici un drum nu e singurul şi că poate e, poate nu e cel mai bun. Şi nu alege din instinct. Nici nu se încarcă cu responsabilitatea conducerii unor oameni pe un drum eventual greşit sau prea periculos.

Un geamăn nu va deveni savant. La fel ca în cazul conducătorului, savantul trebuie să vadă în faţa sa doar obiectivul. Trebuie să nu ţină seama de consecinţele acţiunilor sale, exact ca un conducător. Geamănul nu poate fi aşa. El vede mereu că acest ţel e doar unul dintre cele multe, cu nimic mai bun decât alte ţeluri. Poate, îi vede chiar pericolele pe care savantul, în pasiunea lui, nu le observă.

Dacă vreţi,  conducătorul sau  savantul se mişcă în câte un tunel. Geamănul priveşte în jos la ei, de pe vârful celui mai înalt munte.

Poţi crede că geamănul e leneş, superficial, fiindcă nu aprofundează nici un domeniu. Nici n-o face, fiindcă ştie că nu există domeniu mai interesant decât celelalte, scop mai înalt, mai de urmărit decât multe altele.

Geamănul este neutru, fiindcă vede ambele feţe ale medaliei. De aceea este un sfătuitor care merită luat în seamă. Nu-l orbeşte puterea celui pe care îl serveşte şi, dacă i se acordă preţuirea cuvenită, va deveni  secretar personal, sfătuitor, prieten, adjunct, mână dreaptă de cea mai bună calitate şi de încredere. Sfaturile, ideile sale sunt novatoare şi eficace. E omul care găseşte soluţia nestandardizată într-o situaţie aparent fără ieşire.

Geamănul e loial. E prieten de încredere. Sau e bârfitor, răutăcios, umblă cu vorba, îţi face viaţa iad – de tine depinde. El răspunde la purtarea ta faţă de el.

Un geamăn supus la rele tratamente devine un duşman cel puţin extrem de supărător. Umilirea,  jignirile, desconsiderarea sau învinuirile false scot din dualul geamăn, latura perversă, rea, întunecată. Nu din prima. Un geamăn va trece cu vederea primele semne de răutate. Le va considera întâmplătoare, justificate printr-o toană de moment sau o neînţelegere şi le va face uitate. Dar a doua oară va reacţiona. Şi o va face violent. Nu te va omorî, dar te va face să-ţi doreşti singur moartea.

Aşa că, da, geamănul e tot ce auziţi, citiţi sau ştiţi despre el, dar mult, mult mai mult decât atât.

ROBINSON, UN EROU OBIŞNUIT

     De curând, într-o dimineaţă m-am trezit mai devreme şi mi-am adus aminte de Robinson. De cartea pe care nu am mai recitit-o din copilărie, dar care, încet-încet a revenit şi s-a aşezat în faţa mea  într-o lumină nouă.

Era pe la începutul anilor 50, cărţi puţine, puţine şi în limba mea maternă, puţine şi pentru copiii de vârsta mea. Îmi amintesc că, în disperare de cauză, părinţii mei adoptivi mi-au dăruit, cu diferite ocazii, cărţi cu poveşti în rusă şi germană. Nici unul dintre noi nu cunoştea atunci, aceste limbi.

Mare bucurie pe ai mei când au găsit un exemplar din ROBINSON CRUSOE, de D. Defoe. Şi-au încercat norocul, mi-au citit din roman şi am devenit, pentru o vreme, dependentă de aventurile bietului naufragiat.

Nu mai ţin minte toată cartea, dar unele lucruri mi s-au fixat în memorie: Robinson, înotând zilnic până la epava care se distrugea şi se scufunda zi de zi. Adunând de acolo totul, până la ultimul capăt de sfoară. Căutând şi găsind pentru fiecare lucruşor, o destinaţie prin care îşi face viaţa posibilă, sau chiar mai uşoară. Bucurându-se pentru fiecare nouă achiziţie. Căutând, cu bună ştiinţă, alte lucruri.

Ani de zile a drămuit şi a cultivat acele câteva boabe de grâu pe care le-a găsit pe corabie. În anul în care a pierdut recolta, a preferat să nu mănânce pâine, pentru a fi sigur că în anii ce urmează, va avea şi ce mânca, dar şi rezervă pentru semănat.

Dar mai ţin minte cum, bucăţică cu bucăţică, el găseşte şi valorifică resursele insulei.

După nişte ani, gospodăria lui Robinson ar fi făcut de ruşine pe oricare alta, din Anglia sau de oriunde din Europa. Casă solidă şi fortificată din bârne, sistem de apărare,  ţarcuri pline cu  animale, lanuri de cereale. Un nivel  de viaţă de invidiat.

A găsit cerneală şi hârtie pe corabie, apoi şi-a preparat el însuşi cerneala, pentru a putea scrie zi de zi tot ce era important.

A fost perfect la zi cu trecerea timpului, ţinea un calendar precis.

Ştiţi, ce-mi spun mie toate aceste amănunte ale existenţei lui Robinson?

Că el era hotărât şi încrezător că va supravieţui, chiar dacă nu va fi salvat niciodată  şi era decis să trăiască o viaţă cât mai demnă şi mai decentă în singurătatea insulei pustii. Nu avea martori pentru care să facă eforturile. Nimeni nu avea să-l admire pentru realizările lui. Faptul că a fost găsit şi salvat a fost doar un fel de încununare a vieţii sale.  Era doar el pe insulă, cu credinţa că aşa trebuie trăită viaţa.

Asta a făcut Robinson Crusoe. 

Şi ce n-a făcut, vă întrebaţi? Iată: n-a plâns şi nu s-a plâns. Nu a blestemat cerul, norocul, marinarii, marea şi furtuna pentru năpasta abătută asupra sa. Nu a căutat vinovaţi pentru dezastru.  Nu şi-a pierdut speranţa. Probabil a avut un scurt moment de disperare, dar imediat şi-a adunat resursele sufleteşti şi a trecut la evaluarea situaţiei. A procedat, dacă vreţi, ca un foarte bun strateg şi administrator în acelaşi timp, hotărât să învingă. A căutat căile pentru a răzbate, le-a valorificat şi a câştigat. Şi n-a fost un om deosebit, ci unul chiar foarte obişnuit.

Este primul şi cel mai important exemplu de demnitate, credinţă  şi tărie de caracter pe care l-am întâlnit, chiar dacă la vârsta de 4 ani nu înţelegeam asta.

Despre Vineri ... asta e o parte interesantă, dar nesemnificativă pentru substanţa cărţii.

Noi apreciem acum drept un lucru abominabil,  faptul că Robinson l-a considerat pe Vineri, sclavul său. În filmul făcut cu nişte ani în urmă, pentru a aduce povestea la cerinţele ideologiei de acum, apare marea scenă când omul alb trebuie să recunoască nu doar egalitatea cu sclavul dispreţuit, ci chiar să-i fie îndatorat. Normal, noi vedem lucrurile aşa. Şi e normal că, acum mai mult de 200 de ani, oamenii aveau alte modele de gândire şi de acţiune. Trebuie să acceptăm asta, cu atât mai mult, cu cât romanul nu are nici de pierdut, nici de câştigat din aceste diferenţe.

Dacă e să fac o observaţie personală, felul în care se poartă Robinson cu Vineri este cât se poate de decent. Îl salvează, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl educă şi are grijă de bunăstarea lui Vineri, iar în schimb îi cere să-şi ia partea din munca de zi cu zi, pentru exact acea hrană şi îmbrăcăminte pe care le împart împreună. Nici mai mult, nici mai puţin. Deci şi ca „stăpân de sclavi”, eroul cărţii se comportă exemplar. 

Robinson este modelul anglo-saxon de colonizator de nevoie, omul care e în stare să se descurce practic oriunde şi să folosească toate resursele care îi stau la îndemână pentru a supravieţui şi chiar a prospera. Dar este şi modelul de om care, ajuns la mare ananghie, nu-şi pierde cumpătul, nici ţinuta morală, nici credinţa şi luptă până la capăt pentru a face faţă situaţiei cu demnitate şi onoare.

Casandra spune

Pieter Bruegel Batranul: Turnul Babel

În Ungaria, Viktor Orban cu partidul său de tineri democraţi – cam bătrâiori deja şi hârşiţi  nu doar  în ale politicii – face eforturi disperate şi spectaculoase pentru a realiza ceea ce la noi s-a făcut de la sine: desfiinţarea potenţialilor adversari  politici ai puterii.

Orban ştie ceva ce opoziţia de la noi nu vrea să înţeleagă: dacă ai un competitor în alegeri, poţi  să şi pierzi în faţa lui.  Dacă nu, nu. Aritmetica votului duce la asta, inexorabil. Deci o opoziţie are de ales între două variante: ori face politică, adică intră în lupta pentru mandate, ca partid politic, ori face un puci, ori se duce la culcare.

Din păcate printre comentatorii politici şi formatorii de opinie  de la noi există unii -  eu l-aş numi în primul rând pe Moise Guran, dar nu mă dau în lături nici de la CT Popescu, - chitiţi să discrediteze politicul în totalitate. Indiferent care o fi viziunea sau misiunea lor, liber asumată sau la comandă, rezultatul este acelaşi: o mulţime de oameni (mulţi cu o spoială de educaţie şi fără obişnuinţa de a gândi) năvălesc în stradă, strigă sloganuri, adesea  neelegante la adresa câte unui adversar, eventual „adversar” pus cu mâna,  în cel mai fericit caz fac apariţii simpatice şi oarecum inocente cu pancarte haioase, copii şi căţei,  apoi pleacă acasă mulţumiţi că şi-au făcut datoria cetăţenească. Oare, chiar aceasta e datoria cetăţenească, dacă vrei să trăieşti în democraţie?

Democraţia e un animal cam ciudat.  E strict şi indisolubil legată de politică. A nu se  confunda cu „democraţia socialistă”  sau cu „democraţia originală”, ambele, variante  de dictatură deghizate în  forme fără fond ale democraţiei.

Democraţia îţi promite foarte mult şi, dacă eşti în stare să-i corespunzi, îţi şi dă ceea ce ţi-a promis. Adică, libertăţi, drepturi. De a trăi şi coopera cu cei din jur de la egal la egal. De a avea drepturi garantate prin lege. De a nu fi nedreptăţit faţă de alţii pe motive subiective. De a avea un cuvânt de spus. De a trăi demn.

Necazul este că întotdeauna, drepturile vin la pachet cu îndatoriri. Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Dacă nu suntem conştienţi de aceasta şi nu respectăm partea noastră de îndatoriri şi responsabilităţi, democraţia pur şi simplu nu  funcţionează.

Să fiu explicită: toţi suntem împotriva corupţiei, împotriva abuzului în serviciu, pentru aplicarea legilor etc. Dar ce facem când noi înşine avem un interes? Oare nu apelăm la un prieten bine situat, nu înjurăm poliţistul şi ne luptăm să scăpăm de amendă când depăşim viteza legală, nu noi ne interesăm înainte de operaţie, cât trebuie să dăm medicului?

Apoi mai facem ceva şi mai rău: ştim pe degete obligaţiile tuturor şi le cerem socoteală, dar nu ne dăm seama că şi noi trebuie să ni le îndeplinim pe ale noastre. Ba mai mult, criticăm şi învinuim pe toată lumea  fără a gândi.

Dar mai există un lucru grav care ne împiedică să trăim în  democraţie: felul cum ne raportăm la politic şi la partide.

Am permis partidelor care trăiesc pe spinarea noastră să fie nişte entităţi fără principii, cu atât mai mult fără doctrină, care au un singur ţel: să câştige alegerile, pentru ca membrii lor să ajungă la oala cu sarmale. Ştiu despre ce vorbesc.

Noi mergem la vot, mai ales cei în vârstă care mai avem principii şi votăm un partid, adesea nu pentru ceea ce ne oferă, cât pentru ceea ce înseamnă numele acelui partid pentru noi. Votăm socialiştii sau liberalii sau ţărăniştii, proeuropenii sau antieuropenii. Iar partidul respectiv ce face? Îşi schimbă din mers, bruma de principii pe care le-a enunţat în campania electorală: partid socialist face politică liberală, partid liberal face politică socialistă, regalist devine republican, partid pro-european îşi revizuieşte punctul de vedere despre homosexuali, pentru a nu intra în conflict cu cealaltă parte a populaţiei. Iar nouă nu ne pasă, eventual data următoare nici măcar nu votăm.

Înţeleg că omul obişnuit ori votează din obişnuinţă, ori refuză să-şi dea votul acestui amestec politic care seamănă cu lăturile de la un ospăţ: resturi de tort, friptură, sosuri şi băuturi amestecate laolaltă. Dar retragerea din politic e moartea democraţiei.

Vă amintiţi de  22 decembrie 1989,  când un oarecare Ion Iliescu a ieşit în faţă sub pretextul „vidului de putere”? Cum a stat pe grumazul nostru zece ani, iar urmaşii lui nu contenesc să facă acelaşi lucru? Atunci încă chiar nu ştiam ce e democraţia, aveam o scuză.

Ştiu că suntem prea inteligenţi, prea domnoşi pentru a ne murdări cu politica, fiindcă politica noastră pute. Dar luxul de a rămâne pe dinafară ne va duce în braţele unui alt „tătuc”. Dacă ne place dictatura, suntem pe calea cea mai bună. Dacă ne place ca soarta ţării să fie decisă din exterior – să nu credeţi că din Ungaria, ea este doar bau-bau-ul pentru prostirea multora -  suntem pe calea cea bună.

A trecut peste un an de la ultimele alegeri şi noi nu am fost vrednici să punem pe masă un partid cât de mic, făcut din oameni cu coloană vertebrală, cu  un discurs coerent, care să se adreseze unei nişe de populaţie şi nu tuturor, că aşa ceva oricum nu se poate, care să fie corecţi şi capabili să ducă la bun sfârşit un proiect politic.  Oamenii capabili să facă asta, nu s-au mobilizat.

USR în teritoriu  parcă începe să semene cu aşa ceva, dar la vârf, nu prea. Critica nu poate fi proiect de ţară.

Vă spun din capul locului, am votat USR la ultimele alegeri, ca un fel de dovadă de încredere anticipată şi pentru a da un vot adversarilor puterii actuale. Se tot face vorbire despre  cât e de neelegant să te declari adeptul unui partid. Eu nu cred asta. Partidul ţi-l asumi, îl susţii, îi acorzi încredere, nu fiindcă trebuie, ci pentru că loialitatea este o virtute cetăţenească.

Totuşi, nu invit pe nimeni în mod special să mă urmeze în alegerile mele politice, dar vă chem pe toţi cei nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă şi doritori să trăiască în democraţie: să ieşim din turnul de fildeş, să ne facem treaba de cetăţeni: ca formatori de opinie cinstiţi, ca politicieni, ca organizatori, ca votanţi. Şi nu în ultimul rând, ca oameni demni să trăiască în democraţie: corecţi şi responsabili.