ROBINSON, UN EROU OBIŞNUIT

     De curând, într-o dimineaţă m-am trezit mai devreme şi mi-am adus aminte de Robinson. De cartea pe care nu am mai recitit-o din copilărie, dar care, încet-încet a revenit şi s-a aşezat în faţa mea  într-o lumină nouă.

Era pe la începutul anilor 50, cărţi puţine, puţine şi în limba mea maternă, puţine şi pentru copiii de vârsta mea. Îmi amintesc că, în disperare de cauză, părinţii mei adoptivi mi-au dăruit, cu diferite ocazii, cărţi cu poveşti în rusă şi germană. Nici unul dintre noi nu cunoştea atunci, aceste limbi.

Mare bucurie pe ai mei când au găsit un exemplar din ROBINSON CRUSOE, de D. Defoe. Şi-au încercat norocul, mi-au citit din roman şi am devenit, pentru o vreme, dependentă de aventurile bietului naufragiat.

Nu mai ţin minte toată cartea, dar unele lucruri mi s-au fixat în memorie: Robinson, înotând zilnic până la epava care se distrugea şi se scufunda zi de zi. Adunând de acolo totul, până la ultimul capăt de sfoară. Căutând şi găsind pentru fiecare lucruşor, o destinaţie prin care îşi face viaţa posibilă, sau chiar mai uşoară. Bucurându-se pentru fiecare nouă achiziţie. Căutând, cu bună ştiinţă, alte lucruri.

Ani de zile a drămuit şi a cultivat acele câteva boabe de grâu pe care le-a găsit pe corabie. În anul în care a pierdut recolta, a preferat să nu mănânce pâine, pentru a fi sigur că în anii ce urmează, va avea şi ce mânca, dar şi rezervă pentru semănat.

Dar mai ţin minte cum, bucăţică cu bucăţică, el găseşte şi valorifică resursele insulei.

După nişte ani, gospodăria lui Robinson ar fi făcut de ruşine pe oricare alta, din Anglia sau de oriunde din Europa. Casă solidă şi fortificată din bârne, sistem de apărare,  ţarcuri pline cu  animale, lanuri de cereale. Un nivel  de viaţă de invidiat.

A găsit cerneală şi hârtie pe corabie, apoi şi-a preparat el însuşi cerneala, pentru a putea scrie zi de zi tot ce era important.

A fost perfect la zi cu trecerea timpului, ţinea un calendar precis.

Ştiţi, ce-mi spun mie toate aceste amănunte ale existenţei lui Robinson?

Că el era hotărât şi încrezător că va supravieţui, chiar dacă nu va fi salvat niciodată  şi era decis să trăiască o viaţă cât mai demnă şi mai decentă în singurătatea insulei pustii. Nu avea martori pentru care să facă eforturile. Nimeni nu avea să-l admire pentru realizările lui. Faptul că a fost găsit şi salvat a fost doar un fel de încununare a vieţii sale.  Era doar el pe insulă, cu credinţa că aşa trebuie trăită viaţa.

Asta a făcut Robinson Crusoe. 

Şi ce n-a făcut, vă întrebaţi? Iată: n-a plâns şi nu s-a plâns. Nu a blestemat cerul, norocul, marinarii, marea şi furtuna pentru năpasta abătută asupra sa. Nu a căutat vinovaţi pentru dezastru.  Nu şi-a pierdut speranţa. Probabil a avut un scurt moment de disperare, dar imediat şi-a adunat resursele sufleteşti şi a trecut la evaluarea situaţiei. A procedat, dacă vreţi, ca un foarte bun strateg şi administrator în acelaşi timp, hotărât să învingă. A căutat căile pentru a răzbate, le-a valorificat şi a câştigat. Şi n-a fost un om deosebit, ci unul chiar foarte obişnuit.

Este primul şi cel mai important exemplu de demnitate, credinţă  şi tărie de caracter pe care l-am întâlnit, chiar dacă la vârsta de 4 ani nu înţelegeam asta.

Despre Vineri ... asta e o parte interesantă, dar nesemnificativă pentru substanţa cărţii.

Noi apreciem acum drept un lucru abominabil,  faptul că Robinson l-a considerat pe Vineri, sclavul său. În filmul făcut cu nişte ani în urmă, pentru a aduce povestea la cerinţele ideologiei de acum, apare marea scenă când omul alb trebuie să recunoască nu doar egalitatea cu sclavul dispreţuit, ci chiar să-i fie îndatorat. Normal, noi vedem lucrurile aşa. Şi e normal că, acum mai mult de 200 de ani, oamenii aveau alte modele de gândire şi de acţiune. Trebuie să acceptăm asta, cu atât mai mult, cu cât romanul nu are nici de pierdut, nici de câştigat din aceste diferenţe.

Dacă e să fac o observaţie personală, felul în care se poartă Robinson cu Vineri este cât se poate de decent. Îl salvează, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl educă şi are grijă de bunăstarea lui Vineri, iar în schimb îi cere să-şi ia partea din munca de zi cu zi, pentru exact acea hrană şi îmbrăcăminte pe care le împart împreună. Nici mai mult, nici mai puţin. Deci şi ca „stăpân de sclavi”, eroul cărţii se comportă exemplar. 

Robinson este modelul anglo-saxon de colonizator de nevoie, omul care e în stare să se descurce practic oriunde şi să folosească toate resursele care îi stau la îndemână pentru a supravieţui şi chiar a prospera. Dar este şi modelul de om care, ajuns la mare ananghie, nu-şi pierde cumpătul, nici ţinuta morală, nici credinţa şi luptă până la capăt pentru a face faţă situaţiei cu demnitate şi onoare.