In inflatia de filme pentru marele public mai apare cate unul pe care nu-l uit imediat ce se termina. Ba mai mult, Chromofobia ma mai batuie dupa cateva saptamani bune de la vizionare.
Am sa fac o paranteza: daca vreti sa vedeti cum se face un film comercial, adica de doi bani pe baza unui roman bun, va recomand Numele trandafirului. Tesatura eleganta a romanului, intriga complexa, personajele pe masura, descrierea bogata, nuantata a unei epoci si a unui mediu despre care circula mai mult prejudecati decat informatie se reduc in film, la un heirupism tipic americănesc, cu filosofia transformata in ideologie de masa, prejudecati si clisee. Mi-e mila de actorul Sean Connery pe care il respect pentru alte roluri, devenit aici un personaj unidimensional.
Dar sa revin la Chromofobia, ca despre ea ar trebui sa fie vorba.
Sa nu ma intrebi despre regizor, actori sau scenarist. Habar n-am. E un film englezesc si asta-i tot ce stiu. Si mai recunosc: n-am inteles filmul, aici e doar interpretarea mea, nedusa pana la capat.
Niste stafii albe de oameni plutesc intr-un mediu alb pe alb. Marea pata de culoare este o pictura sau o productie echivalenta, in nuante de albastru deschis pana la alb stralucitor. Femeia e imbracata in alb, iepurasul copilului este alb, peretii, mobila existenta, totul e alb. Este albul aseptic, retras din viata, zidul de aparare pentru familia refugiata in acest mediu ireal, artificial, dar si protector in aparenta. Ca si cum personajele ar zice: pe mine nu ma poate atinge nimic in siguranta acestui cuib.
Dar albul devine un limitator si pentru cei care ii cauta protectia. Sentimentele oamenilor din acest mediu devin si ele sterile. Viata lor devine nu doar protejata, dar si rece. Albul e culoarea mortii sau, cel putin a hibernarii.
La un moment dat, copilul scrie cu creta rosie pe zidul alb al casei lor: ”Mi-e drag iepurasul meu” Aceasta manifestare de sentiment nealb maculeaza suprafata alba a zidului. Mama furioasa de isprava copilului il cearta – pentru ca a facut una nefacuta, cum se intampla cu copiii, sau pentru ca albul imaculat al mediului ei a fost invadat de culoarea din afara?
Prima scena din film n-am inteles-o, ba chiar m-a condus pe un drum gresit, catre ideea unui horror psihologic, ceea ce filmul nu este: Femeia/ mama/ sotia/ inca avand o pozitie neclara, imbracata in alb in livingul alb imaculat, pe o canapea alba, cu un antrenor imbracat in alb - situatia destul de interpretabila in ciuda ambiantei albe - vede cu oroare un copil, fiul ei, lovind peretele de sticla al livingului cu lesul insangerat al unei ciori. Reactia ei e pe masura. Ai zice ca uraste copilul si ii e groaza de el, in timp ce acesta isi uraste mama.
Este doar expozitia? Dar de ce atat de sinistra? Femeia nu pare in cele ce urmeaza ca ar cauta implinire emotionala in afara familiei, iar fiul pare un copil normal. Nemaispunand ca relatia mama-copil este si ea, normala pana la urma. Eu n-am inteles? Filmul e echivoc? Povestea nu se integreaza in intentia initiala a regizorului?
Desfasurarea ulterioara a actiunii nu pare sa aiba legatura cu scena de deschidere. Desi apare clar, esecul refugiului in lipsa de culoare. Culoarea navaleste cu brutalitate in casa si in viata oamenilor din ea, sub forma unchiului cu inclinatii pedofile, dar si sub forma scandalului politic care distruge cariera sotului si existenta intregii familii.
Ca si cum ti s-ar spune: poti sa te refugiezi in lumea ta aseptica, igienizata pana la alb imaculat, tot in lumea aceasta traiesti, iar ea vine acasa dupa tine....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu