Încă o dată, mănuşa

Notă: poezia în original şi în traducere aproximativă sunt  inserate la sfârşit.

Autocarul mă leagănă prin noaptea Serbiei. Aştept să văd luminile combinatului de la Pancevo ca pe un reper. Apoi trec şi ele, trecem Dunărea şi eu tot nu am somn. Filmul mai rulează, cu sonorul dat la minim, pe ecranul prea mic pentru a vedea subtitrarea. Anul trecut încă o vedeam...  Nu am somn.

Dintr-o dată mă trezesc îngânând „Mănuşa” lui Schiller. Mă gândesc între timp: iată, dacă în copilăria mea n-ar fi fost obiceiul acela desuet de a pune copiii să memoreze poezii, la ce m-aş gândi acum? Fiindcă am făcut cunoştinţă cu Mănuşa cam la vârsta de 10 ani.

Deodată îmi vine o altă idee ciudată: că leoparzii din prima scenă sunt fiinţe inferioare, de aceea nu-şi recunosc locul în ierarhie şi de aceea perturbă ordinea, încercând să parvină în sferele superioare. Uau, zic eu în gând, iată Schiller a fost un elitist pe faţă, aş zice chiar un  antidemocrat!

Apoi îmi vine un alt gând: de ce se acordă atât de mult spaţiu şi o descriere amănunţită, scenei din arenă? Ce au animalele de-a face cu dramoleta de la balcon? Te pomeneşti că nu sunt simplul decor al încleştării celor două voinţe? Apoi, descrierea, foarte precisă şi plastică nu pare a fi realistă. Iar un decor dacă nu e realist, ori nu e decor, ori sugerează  ceva în plus.

Iată, leoparzii. Ei sunt un factor de dezordine. Intră în scenă în trombă, atacă tigrul – când ar fi trebuit să ştie că nu au nici o şansă în faţa lui, dar nici nu e permis să facă aşa ceva. Sunt mob-ul tipic care se răscoală, face dezordine şi, dacă ar putea, s-ar înstăpâni cu tot cu haosul pe care îl poartă în sine, înlocuind ordinea firească. Abia când sunt puşi la punct şi li se arată clar locul în ierarhie, se aşează, cuminţi, la marginea arenei, în cercul exterior care li se cuvine.

Tigrul este cel care face ordine. El este mai aproape de poziţia supremă, centrală, de aceea recunoaşte superioritatea acestei poziţii, care este leul. Şi el îşi face intrarea în arenă în mod  spectaculos, făcând paradă de puterea sa, ba mai mult, până îşi dă seama că în centru se află însuşi leul, supremul, este pregătit de atac. Recunoscând leul, asaltul se transformă în  tur de onoare, ca un fel de salut supus. Locul tigrului este mai la o parte, dar nu la marginea arenei. Acolo e locul leoparzilor.

Leul ocupă centrul arenei şi, implicit, al universului descris.

Să mai vedem o dată scena: leoparzii năvălesc în arenă, atacă tigrul. Provoacă dezordine. Tigrul, cu o singură lovitură a labei sale uriaşe îi pune la punct. Dar cel care restabileşte ordinea este leul. El nu acţionează pentru aceasta, doar se manifestă. Se ridică şi scoate un urlet. Atât. La răgetul leului se cuminţesc leoparzii, dar şi tigrul. Ştie că din acest moment el nu mai trebuie să facă nimic, fiindcă ordinea a fost restabilită. Răgetul leului este şi semnalul că  acela care apără ordinea trebuie să se abţină de la excese. Trebuie doar să vegheze asupra ordinei, nu să se impună pe sine. Pentru că ordinea este întrupată nu în tigru, ci în leu.

Acesta nu e, deci, un decor, ci descrierea unei ordini „cosmice” funcţionale.

Ce se întâmplă sus?

În primul rând al balconului (cercul exterior) se află factorul de dezordine, inferior prin esenţă: femeile (Săracul Schiller a încurcat-o de la feministe! Poezia fiind o alegorie, nu trebuie, totuşi,  să luăm lucrurile atât de în serios. În plus, să recunoaştem, noi, femeile dacă nu ne îndeplinim rostul pentru care existăm pe lume, perturbăm bunul mers al lumii oamenilor. Dar nu vreau să deschid o dispută pe această temă.)  Acest statut este sugerat şi de aşezarea lor, în cerc, la marginea balconului al cărui centru este ocupat de regele Franz. Cercul interior este rezervat sfetnicilor, oamenilor apropiaţi coroanei. Aici e şi locul cavalerului Delorges, chiar dacă acest amănunt nu e precizat ca atare. Adică: în centru, puterea ordonatoare, înconjurată de puterea executivă, iar cercul exterior e ocupat de cei mărunţi, inferiori. Care sunt şi turbulenţi. Care vor să schimbe ordinea existentă, pentru a accede la o poziţie superioară. Care, deci, nu recunosc/ conştientizează că sunt parte a unei ordini superioare, cu rosturi bine stabilite şi intenţionează să schimbe această ordine. Cum? Prin agresiune.

Să nu ne înşele drăgălăşenia domnişoarei Kunigunde, blândeţea şi aerul amuzant  şi amuzat cu care atacă. E un atac dur, la sânge. La urma urmei, acea mănuşă  dantelată, căzută în arenă, între leu şi tigru poate însemna moartea cavalerului sau dezonoarea sa, adică pierderea poziţiei în cercul interior. Ori coboară şi este sfâşiat, ori refuză şi se face de ocară, tot distrugere este. Singura lui şansă e să aducă mănuşa şi să rămână în viaţă.

Cavalerul face ceea ce trebuie să facă: coboară în arenă şi aduce mănuşa.

Aici aş face o paranteză: mănuşa cade între leu şi tigru. Este cazul fericit, fiindcă e singurul loc din arenă în care cavalerul poate intra în siguranţă. Este locul unde puterea leului, ordinea reprezentată de el e cea mai intensă. Aici nimeni nu-l va ataca, decât leul însuşi, iar el nu o va face, pentru că nu vede în intrus, un pericol la ordinea pe care o reprezintă. Dacă leul nu dă semnalul, nu atacă nici tigrul – îşi cunoaşte statutul – cu atât mai puţin leoparzii. În orice alt loc din arenă ar fi căzut mănuşa, ar fi însemnat moartea „necugetatului”.

Dar să revenim. Cavalerul aduce mănuşa şi face două lucruri: declară că nu are nevoie de mulţumirile  fetei şi i-o aruncă în faţă.  Primul gest este  punerea la punct, restabilirea ordinei.  Al doilea, o umilire inutilă, conform principiului: pot să-ţi fac şi asta. (În toată istoria cavalerismului medieval şi post-medieval,  a lovi pe cineva cu mănuşa în faţă este un gest ultim de umilire. Este motiv de duel, dacă părţile se pot duela, sau de răzbunare, dacă partea vătămată nu e aptă de duel. Femeile nu se puteau  duela, dar ştim ce poate face o femeie jignită.) Deci ordinea nu este restabilită, decât pentru moment. E o ordine fragilă, nefundamentată pe ordinea supremă reprezentată de rege.

Fiindcă,  ce face regele? Nimic. Poate nu observă,  poate că observă dar nu intervine. Astfel  restabilirea ordinei se transformă în  abuz. Ce ar fi trebuit să facă? Doar să se manifeste în momentul cheie. Dar semnele sale din mână sunt dedicate doar operaţiunii de deschidere a porţilor prin care fiarele vor intra în arenă, iar interesul său se îndreaptă către animalele care, în loc să se încaiere, dau o lecţie de calm şi ordine, oamenilor.

Dacă în lumea ideală reprezentată de animale, ordinea funcţionează pentru că fiecare participant la aceasta îşi face datoria şi nu abuzează de puterea sa, în lumea reală, a oamenilor, ordinea nu funcţionează tocmai pentru că nici reprezentantul ordinei nu-şi face datoria, nu se manifestă,  iar atunci lupta se duce între forţele oarbe, inferioare ale haosului şi abuzul celor care ar trebui să vegheze activ asupra ordinei.

Când am mers până aici cu speculaţiile, mi s-a părut că mai lipseşte o scenă din alegorie. Sau un personaj. Poate că mă înşel. Dar pentru că am avut această senzaţie, o amintesc aici.

Câte straturi de interpretare are această poezie? Poate că mai există vreuna. Acum cred că am ajuns la capătul drumului – eu nu mai văd alta.

Dar sunt sigură că voi continua să-mi  spun în gând, versurile învăţate cu  peste 50 de ani în urmă.

.............................................

Iată poezia:

Friedrich Schiller:

Der Handschuh

Vor seinem Löwengarten,
Das Kampfspiel zu erwarten,
Saß König Franz.
Und um ihn die Großen der Krone,
Und rings auf hohem Balkone
Die Damen in schönem Kranz.

Und wie er winkt mit dem Finger,
Auf tut sich der weite Zwinger,
Und hinein mit bedächtigem Schritt
Ein Löwe tritt,
Und sieht sich stumm
Rings um,
Mit langem Gähnen,
Und schüttelt die Mähnen,
Und streckt die Glieder,
Und legt sich nieder.

Und der König winkt wieder.
Da öffnet sich behend
Ein zweites Tor.
Daraus rennt
Mit wildem Sprunge
Ein Tiger hervor.
Wie der den Löwen erschaut,
Brüllt er laut,
Schlägt mit dem Schweif
Einen furchtbaren Reif,
Und recket die Zunge,
Und im Kreise, scheu
Umgeht er den Leu
Grimmig schnurrend;
Drauf streckt er sich murrend
Zur Seite nieder.
Und der König winkt wieder.
Da speit das doppelt geöffnete Haus
Zwei Leoparden auf einmal aus.
Die stürzen mit mutiger Kampfbegier
Auf das Tigertier.
Das packt sie mit seinen grimmigen Tatzen,
Und der Leu mit Gebrüll
Richtet sich auf. Da wirds still.
Und herum im Kreis,
Von Mordsucht heiß,
Lagern die greulichen Katzen.

Da fällt von des Altans Rand
Ein Handschuh von schöner Hand
Zwischen den Tiger und den Leun
Mitten hinein.

Und zu Ritter Delorges spottenderweis
Wendet sich Fräulein Kunigund:
»Herr Ritter, ist Eure Lieb so heiß,
Wie Ihr mirs schwört zu jeder Stund?
Ei, so hebt mir den Handschuh auf.«

Und der Ritter in schnellem Lauf
Steigt hinab in den furchtbarn Zwinger
Mit festem Schritte,
Und aus der Ungeheuer Mitte
Nimmt er den Handschuh mit keckem Finger.

Und mit Erstaunen und mit Grauen
Sehens die Ritter und Edelfrauen.
Und gelassen bringt er den Handschuh zurück.
Da schallt ihm sein Lob aus jedem Munde,
Aber mit zärtlichem Liebesblick –
Er verheißt ihm sein nahes Glück –
Empfängt ihn Fräulein Kunigunde.
Und er wirft ihr den Handschuh ins Gesicht:
»Den Dank, Dame, begehr ich nicht«,
Und verläßt sie zur selben Stunde.

Pentru simplitate,  o traducere neliterară şi oarecum interpretativă:

Prima parte: regele Franz, înconjurat de suita sa, domni şi doamne din cea mai înaltă nobilime,  aşteaptă în grădina sa cu lei, începerea luptelor.  La un semn de-al său se deschide  o cuşcă şi iese în arenă un leu. Mişcările sale, lente şi maiestuoase, sugerează forţă şi încredere în sine. După ce leul se întinde în mijlocul gropii, la un alt semn al regelui se deschide  a doua uşă şi năvăleşte un tigru cu sărituri sălbatice. La vederea leului,  scoate un urlet feroce, se repede asupra lui, dar elanul său se amortizează dintr-o dată şi noul venit, după ce înconjoară leul, se aşează liniştit de-o parte. Regele dă  un nou semnal. De data aceasta se reped în arenă, doi leoparzi furioşi,  gata de luptă. Ei se aruncă asupra tigrului, dar acesta îi prinde cu laba sa uriaşă, iar leul, cu un răget, se ridică şi el. Şi se face linişte. Dar în această linişte, patru feline sunt gata să ucidă.

Partea a doua: în liniştea care s-a lăsat, de sus de pe balustradă cade o mănuşă de la o mână preafrumoasă, chiar în mijlocul fiarelor, între leu şi tigru. Iar domnişoara Kunigunde se adresează, pe ton glumeţ, cavalerului Delorges: „Domnule, dacă iubirea dumitale e atât de fierbinte precum îmi juri zi de zi, adu-mi mănuşa”. Cavalerul, cu paşi repezi coboară în arenă şi, cu mâna fermă, culege mănuşa dintre leu şi tigru. Cei de faţă sunt înmărmuriţi, dar el revine cu atitudinea cea mai liniştită. În aplauzele şi uralele tuturor, domnişoara Kunigunde îl întâmpină cu un zâmbet care îi prevesteşte îndeplinirea tuturor dorinţelor. Dar el îi aruncă mănuşa în obraz: „Doamnă, recompensa n-o doresc.” Şi o părăseşte în acelaşi ceas.