Duminica de mai la Insula Muresului

Cineva se plangea ca zona Aradului e lipsita de frumusete. O fi petrecut o duminica pe Insula?
Decat sa filosofez, iata  cateva imagini:

Muresul de pe puntea de acces spre insula

Alee

Oaza  

O mica problema de circulatie la intoarcere: 

Am reusit sa depasim! Pai daca avea doar un ponei putere...

Lumea privita de la fereastra

Se zice ca fiecare calatorie incepe cu primul pas.

Eu as zice: incepe de acasa.

Iata ce vad eu, serile,  de la fereastra:

Sau asta:

Dupa ce am vazut toate acestea, decid daca sa plec mai departe.
Dar fiti siguri, plec, sa vad si mai multe.

Anglia 2. Trenurile Angliei

Calatorind cu trenul, intalnesti toate categoriile sociale. Fiindca trenul este comod, curat, elegant, de incredere. Vine la timp, vine destul de des. Te poti baza pe trenurile Angliei.

Statiile de cale ferata sunt toate la fel. Intunecoase, cu structuri metalice vopsite in nuante de gri inchis. Peroane late, fara gunoaie, dar parca slinoase. Personal foarte mult, dar nu stii la ce bun.

O casiera  de culoare intr-o cusca de sticla, cu o coafura savanta, bogat impodobita cu sclipici isi admira unghiile roz pe rosu, cu  desen auriu. Apoi, pentru a le pune mai bine in valoare, incepe sa numere niste maruntis cu gesturi indelung studiate. Se vede ca e extrem de satisfacuta de ele, ca de altfel de intreaga sa infatisare. Dupa mai multe solicitari in sfarsit se indura sa ne acorde atentie. Ii spunem numele statiei noastre de destinatie: Worcester. Atinge delicat, cu manichiura sa mirobolanta, touch screen-ul din fata ei. Ne cere sa spunem numele pe litere. Mai cerceteaza o data, apoi raspunde: nu exista o astfel de localitate. Ii aratam pe harta scoasa de pe internet ca exista,  scandalizati  fiindca nu e un sat necunoscut, ci ditamai orasul universitar, mare si vechi. Macar din scoala generala ar fi trebuit sa stie de el. Ne raspunde pe tonul unei regine africane jignite: ”I work here. I am supposed to know”. (Eu lucrez aici, deci stiu mai bine).

Situatia din aeroporturi nu e diferita, doar imbulzeala e mai mare. Heathrow este ceva enorm si absolut haotic. Intr-o hala cat vreo doua terenuri de fotbal puse cap la cap sunt insirate, pe mijlocul ”terenului”, cabinele de check in. Doar ca nu stii la care sa te asezi – nu sunt table indicatoare la vedere -  si, oricum, nu stii unde e randul pentru ghiseul respectiv. Ne invartim  prin acea hala enorma ca niste duhuri  ratacite. Pana la urma gasim un touch screen pentru check in. Incercam sa-l folosim, dar se pare ca nu e dimensionat pe IQ-urile noastre, se blocheaza. Pana la urma cerem ajutor unei tinere dragute in uniforma, angajata a aeroportului in nu stiu ce scop, din care se plimba o multime pe acolo, cate doua-trei. Dupa mai multe incercari ajunge, totusi, la vorba noastra: aparatul nu recunoaste biletele noastre de avion, deci trebuie sa mergem la un ghiseu. Dar macar ni le recupereaza. Acum urmeaza statul la rand. Nu stiu la care stau, e la nimereala. Din cand in cand vine cate o tanara in uniforma si organizeaza ceva: ne trimite la alt rand pe care il parcurgem aproape in intregime pana vine alta si zice ca randul nostru e acela, nu asta. Anglia a fost singura tara din care m-am bucurat ca am scapat fara a pierde avionul.

Trenurile in schimb sunt curate, luminoase. Mi-a ramas, din acceleratul nostru, ca impresie, albastrul mediu  combinat cu cenușiu deschis: ambianta placuta, in care orice categorie sociala se simte bine. Vagoanele nu sunt compartimentate, toata lumea sta laolalta.

Trenul este locul in care vezi toata societatea manifestandu-se, neamestecandu-se, desi membrii ei stau unii langa altii.

Un astrolog al unui post tv in costum elegant isi revede pe laptop, horoscoapele pentru ziua respectiva. Se pregateste pentru emisiune in mijlocul celorlalti.

O lady isi face corespondenta la masuta rabatabila, ca de avion. Scrie cu un stilou scump, cu un scris mare, distins, carti postale ilustrate. E imbracata cu eleganta simpla, are o silueta si o tinuta impecabile. Parca ar fi descins dintr-un roman despre inalta societate engleza.

O tanara din clasa de jos vorbeste neincetat  la telefon. Trebuie sa faci un efort sa nu o urmaresti, fiindca se aude in tot vagonul.

Grupuri de cetateni din fostele colonii isi continua viata de familie in timpul calatoriei: isi educa copiii, barfesc, se comporta ca si cum ar fi in propria camera de zi. De altfel sunt singurii care vorbesc intre ei.

Eu, straina, ii privesc cu o curiozitate tipic neenglezeasca. Poate ca ii stanjenesc, dar nimeni nu ma baga in seama.

Una dintre ocupatiile preferate ale englezilor este sa manance si sa bea in tren. Aproape toti  duc cu ei la urcare, pachete, pungi, plase din hartie cu meniuri de fast food. De cum se aseaza, incep masa.  Dupa vreo ora de la pornire, toate cosurile de gunoi dau pe dinanfara de ambalaje golite, iar altele sunt  pur si simplu imprastiate pe langa scaune.

Dar  cu acestea  tot nu am prins esenta Angliei.

ANGLIA 1

Ai fost in Anglia, stimate cititorule?

Mai vrei?

Pentru mine a fost ceva mirific amestecat cu sinistru.

Am ajuns spre seara la Londra si trebuia sa mai parcurgem o parte din tara pana  la destinatie.

Daca vreti sa va rataciti, mergeti in Marea Britanie. Indicatorii sunt facuti  numai pentru ei. Poti intelege limba, acolo oricum constati ca nu pricepi engleza. E ceva de-al lor, innascut. Cred ca numai o minte anglo-saxona putea inventa circulatia pe partea stanga, tehnica de calcul cu internet cu tot si indicatoarele din subway.

Asa ca ne-am ratacit cu harta in mana. Eram undeva in metroul londonez si trebuia sa ajungem altundeva in metroul londonez. Am intrebat o pereche cumsecade, mai batraioara, cum ajungem la Paddington Station si  de pe care peron  luam trenul? Ne-au indrumat cu placere, erau chiar draguti, pana cand am raspuns la intrebarea lor, daca suntem cumva francezi? Ca deh, aveam accent. Colegul a raspuns repede: suntem din Romania. Fetele lor s-au topit si s-au scurs in jos ca intr-un desen animat. S-au refugiat dupa bariera de care se rezemasera pana atunci. Un timp nu i-am mai privit, aveam oricum destul de lucru cu propria noastra reactie. Cand mi-am adunat puterile si am trimis catre ei un zambet nonsalant, ne-au zambit si ei, ca si cum tocmai ar fi scapat dintr-un cataclism.

Am ajuns la hotel, sau cum s-o numi hanul respectiv, scump si cam puturos, cu clantele atarnand si de o curatenie cel putin indoielnica (toate acestea le-am constatat mai tarziu) pe la miezul noptii. Cladirea era intunecata. Am cautat soneria de la receptie, in locul ei atarna o sarma. Nu stiam ce sa facem. Eram morti de oboseala, dupa fusul nostru orar era pe la ora doua si ceva. Sa strigi ca disperatu pe strada intr-un oras strain, poate aude cineva? La inceput n-am vrut, dar dupa vreun sfert de ora speram sa vina politia sa ne ia, ca am fi avut un loc de dormit dupa gratii pana dimineata. Am inconjurat cladirea de cateva ori. Am incercat sa identificam camera receptionistului. Am aruncat cu diverse obiecte mici in toate geamurile.  Dupa circa o jumatate de ora de disperare a venit un tanar, ne-a lasat inauntru, ne-a condus la camerele noastre si ne-a parasit cu calm total. Nu tu scuze, nu tu o politete minima. Ne-a anuntat ca ora de inchidere a receptiei este 10 seara, deci el nu mai e de serviciu.

Despre starea hanului am zis mai inainte. Ne-a costat o avere (vreo 50 de lire sterline pe noapte si persoana, cand banii nostri din proiect erau la limita. Pentru comparatie: in Arad ai cazare de lux la 60 de Euro). Toate robinetele se balabaneau, prizele erau tinute doar de Sfantul Duh, clanta clantanea la locul ei. Totul, dar absolut totul la limita functionarii. Mochetele din camere si de pe hol, de o culoare incerta, imbacsite de o duhoare de tutun si mancare ranceda. Va place? Mie de loc. Si toata lumea, cu exceptia gazdelor ne-a  tratat de pietricele in pantofi.

Dar despre celelalte lucruri englezesti, intr-un alt post.

Turism si civism

Treceam azi pe langa cladirea unui supermagazin sau a mai multora, cum se fac ele in ultima vreme, sub forma de conglomerat. M-a izbit imaginea buruienilor care cresc necontrolat langa cladire. Te astepti ca niste firme care se respecta sa acorde atentia cuvenita, vecinatatii imediate, care este, pe deasupra, chiar terenul propriu. E deprimant si imi ridica semne de intrebare de genul: oare si in magazii, unde nu vedem noi, cumparatorii, e aceeasi delasare si lipsa de igiena? Oare ar proceda la fel si in alte tari, aflate mai la vest de noi?
Putem fi fericiti: zona Aradului este in partea civilizata a Romaniei, cel putin in privinta curateniei stradale. Dar cred ca mai avem pana la mai bine...
Daca tot veni vorba, pe langa drumurile de acces impracticabile mai avem si problema curateniei in toate locurile frecventate (sau nu) de turisti.
Anii trecuti lucram intr-un proiect de promovare a turismului in judetul Arad. Ma gandeam cu groaza ca vine turistul strain si vede peturile, pungile colorate de plastic si alte mizerii in albiile tuturor apelor curgatoare. Am ajuns sa-mi zic ca e mai bine sa nu vina. Oricum, n-ar mai reveni.
Intr-o drumetie de 6 zile in Muntii Fagarasi, de la urcarea pe creasta si pana la sfarsit nu am putut manca nici macar o data cu pofta, fiindca nu puteam face abstractie de gretoseniile din jur. Langa un lac superb, cu apa cristalina mi-am zis ca e momentul.  Am gasit locul curat, in sfarsit! Dupa ce am pregatit masa si am inceput sa mancam, privirea mi-a fost atrasa de un tampon folosit, plutind in apa ”cristalina”.
La Padis, daca nu stii ca paraul vine direct din munte, e mai bine sa nu te atingi de apa. In fiecare an cand ne asezam ”tabara”, indiferent ca punem si cortul, ca in anii trecuti, sau doar ne instalam focul de tabara, ca acum la varsta  reumatismelor, primul lucru este sa adunam cutiile de conserve, peturile, cutiile si pungile, sosetele si uneori chiar chilotii abandonati. Si avem tot mai mult de lucru, in fiecare an.
La mare, pe plaja trebuie sa dovedim o mare capacitate de abstragere din contingent, daca nu vrem sa facem icter. Doze de bere, tigari, ambalaje, acestea sunt gunoaiele relativ inofensive.
Am avut o chestie de pomina acum vreo trei ani. Pe plaja de la Costinesti se plimbau trei tineri cu sepci si tricouri inscriptionate. Chestionau turistii in legatura cu starea de curatenie a plajei. Intrebari de genul: Vi se pare ca plaja e destul de curata? sunteti multumit de cum arata? Ati vrea sa fie mai curata? Am intrat in vorba cu ei si i-am intrebat daca au in vedere vreo actiune de  curatenie efectiva. M-am si oferit sa particip. Prima data au ramas surprinsi, apoi mi-au raspuns ca asta se va face in septembrie, cand nu sunt turisti, pentru a nu-i deranja. Ca atunci voi fi bine venita sa particip.
Imparteau tricouri si sepci. Am primit si noi.
Uite-asa se fac praf banii pe proiecte de tot felul.
Eu nu cred ca nu s-ar fi putut curata macar o bucata de plaja, pentru ca oamenii sa vada diferenta. Ar fi avut efect de constientizare, mult peste efectul tricourilor.
O alta chestie ”draguta” am vazut la zidul de imprejmuire al unui viloi din Constanta. Cat se vedea din curte si din casa, era un domeniu foarte bine intretinut. Inauntru. Fiindca de la radacina gardului in afara incepeau balariile si resturile de tot felul. Cineva dinauntru tocmai arunca peste gard niste gunoi.
Vreti sa stiti cum se fabrica laptele la punga sau  la cutie in varianta autohtona? Va spun: vacutele pasc pe camp iarba si ambalajele si dau direct laptele ambalat...

Padisul, in iunie

Toata lumea zice ca la munte se merge in iulie-august. Ati fost vreodata la Padis in iunie?
Am fost eu. Am fost cam singurii. Cabanele inca in pregatire pentru marele asalt din iulie si mai incolo. Nimeni la gratarul de week-end.
O prima surpriza a fost vremea. Daca dupa jumatatea verii, de la ora 4 dupa masa trebuie sa-ti imbraci treningul, iar spre ora 7, chiar un hanorac, acum era cald si bine pana dupa ora 9 seara.
Dar cel mai frumos a fost verdele proaspat, cu mult galben. Am incercat sa fotografiez, nu se poate reda nuanta si bogatia acelui verde crud. Nici campurile cu flori galbene, contrastul atat de tonic si de proaspat. De aceea nu am poze cu flori galbene. Mergeti de le vedeti

In schimb am vazut flori deosebite, despre care nu stiu ce sunt, dar nu le-am mai vazut inainte sau in alta parte.

 Viorel era fericit sa se afle in mijlocul unui camp de flori.




Daca va uitati bine, pe trunchiul de mai jos au aparut noii braduti. Din pacate nu cresc asa de repede pe cat se taie cei mari.

Iar acesta e locul nostru preferat de popas, cu un clopotel deasupra apei.

Ce n-am mai putut fotografia: cerbul vazut la vreo 50 de pasi, uitandu-se fix la noi si vulpea, intalnita in acelasi luminis. Cerbul ne-a luat prin surprindere, dar si noi, pe el. Isi pazea haremul aflat in desis. Trambita de avertizarene-a speriat pe noi cel putin la fel de mult ca pe doamnele sale, pe care nici n-am apucat sa le mai vedem. Am auzit doar tropaitul si zgomotul crengilor lovite in goana lor.

In schimb vulpea a fost mult mai curajoasa, sau mai curioasa. Minute in sir s-a uitat la noi, ridicata  in doua picioare. Totusi, pe cand am apucat sa pornesc aparatul, se retrasese strategic...

Cine stie cum mai e drumul spre Padis dinspre Pietroasa? In 2010 era practicabil cu masina, dar nu-ti doreai sa-l faci de doua ori pe an.

Cazarea la familia Popa e ok. Camere curate, lenjerie de pat foarte placuta, calduroasa si moale. Posibilitate de dus cald.

In anii trecuti, cand cabana lor inca era camin pentru muncitorii de la foraj, sambetele si duminicile seara, cineva din acea cladire doinea la taragot cantece triste, pline de nostalgie. Noi stateam la cort  langa foc, vis-a-vis, ne savuram vinul de dupa cina, priveam luna cum creste si scade si ascultam muzica.... Sunt printre cele mai frumoase amintiri pe care le pastrez.

RESPONSABILITATI

Era pe vremea cand inca nu existau interfoane la intrarile in cladirea noastra. Niste homlesi s-au aciuat in casa scarilor de la intrarea vecina. O doamna miloasa le lasa de mancare. La un moment dat – deh, venea Craciunul!  - le-a pus o oala cu sarmale. Frumos, nimic de zis. Dar dupa ce au mancat sarmalele, miluitii si-au facut nevoile –pe toate! - pe scari. Dupa asta se pare ca s-a rupt lantul de iubire.

Nu de mult ma plimbam cu un caine tanar si simpatic prin parc. Dintr-o data a navalit asupra noastra o haita de maidanezi cu aspect fioros, chititi sa ne faca bucati pe amandoi. Am strans de lesa si m-am postat in pozitie de aparare prin atac. Am si zbierat niste chstii care nu figureaza in Dictionarul Academiei Romane. Niste oameni au incercat sa-i apere de mania mea: ”Stati linistita, doamna, nu fac nici un rau, le-am dat de mancare si le e frica sa nu le-o ia cainele dumneavoastra.” Ce sa spun, m-am linistit total. Adica sa nu mai pot umbla prin parc cu cainele meu, fiindca o haita de maidanezi s-a instapanit in el? Si asta, fiindca niste oameni ”cumsecade” le dau de mancare acolo?

Aceeasi poveste am vazut-o la Constanta: pe o portiune de faleza e  construit un adapost neingradit si nesupravegheat, unde doamne binevoitoare duc de  mancare. In consecinta, ”pe aici nu se trece!”. E imperiul cainilor.

Dand de mancare cainilor vagabonzi, omul isi face o bucurie: uite, ce om cumsecade sunt eu! Cat de mult ma ingrijesc de soarta acestor biete fapturi!

Daca e asa, ma intreb: acesti buni samariteni de ce nu iau acasa cainii, homlesii etc? Fiindca au intervenit, oricum, in existenta lor, deci s-au facut responsabili pentru consecinte.

Veti spune ca sunt o persoana lipsita de omenie. Asa o fi. Dar cred ca mai degraba as vrea sa ne gandim la urmarile faptelor noastre bune.

Se zice ca au chinezii o conceptie: daca ai salvat pe cineva de la moarte, esti raspunzator pentru acea persoana/ fiinta pana la sfarsitul zilelor tale. Cred ca in contextul celor de mai sus incep sa inteleg despre ce e vorba.

Primavara la Arad



Chiar daca vremea e cum e, merita o  plimbare prin parcul de la malul Muresului




Locul de joaca asteapta copiii si nepotii. Acum lipsesc chiar si liceenii, inca n-au iesit de la ore




Exista  lucruri  pur si simplu frumoase