Calatorind cu trenul, intalnesti toate categoriile sociale. Fiindca trenul este comod, curat, elegant, de incredere. Vine la timp, vine destul de des. Te poti baza pe trenurile Angliei.
Statiile de cale ferata sunt toate la fel. Intunecoase, cu structuri metalice vopsite in nuante de gri inchis. Peroane late, fara gunoaie, dar parca slinoase. Personal foarte mult, dar nu stii la ce bun.
O casiera de culoare intr-o cusca de sticla, cu o coafura savanta, bogat impodobita cu sclipici isi admira unghiile roz pe rosu, cu desen auriu. Apoi, pentru a le pune mai bine in valoare, incepe sa numere niste maruntis cu gesturi indelung studiate. Se vede ca e extrem de satisfacuta de ele, ca de altfel de intreaga sa infatisare. Dupa mai multe solicitari in sfarsit se indura sa ne acorde atentie. Ii spunem numele statiei noastre de destinatie: Worcester. Atinge delicat, cu manichiura sa mirobolanta, touch screen-ul din fata ei. Ne cere sa spunem numele pe litere. Mai cerceteaza o data, apoi raspunde: nu exista o astfel de localitate. Ii aratam pe harta scoasa de pe internet ca exista, scandalizati fiindca nu e un sat necunoscut, ci ditamai orasul universitar, mare si vechi. Macar din scoala generala ar fi trebuit sa stie de el. Ne raspunde pe tonul unei regine africane jignite: ”I work here. I am supposed to know”. (Eu lucrez aici, deci stiu mai bine).
Situatia din aeroporturi nu e diferita, doar imbulzeala e mai mare. Heathrow este ceva enorm si absolut haotic. Intr-o hala cat vreo doua terenuri de fotbal puse cap la cap sunt insirate, pe mijlocul ”terenului”, cabinele de check in. Doar ca nu stii la care sa te asezi – nu sunt table indicatoare la vedere - si, oricum, nu stii unde e randul pentru ghiseul respectiv. Ne invartim prin acea hala enorma ca niste duhuri ratacite. Pana la urma gasim un touch screen pentru check in. Incercam sa-l folosim, dar se pare ca nu e dimensionat pe IQ-urile noastre, se blocheaza. Pana la urma cerem ajutor unei tinere dragute in uniforma, angajata a aeroportului in nu stiu ce scop, din care se plimba o multime pe acolo, cate doua-trei. Dupa mai multe incercari ajunge, totusi, la vorba noastra: aparatul nu recunoaste biletele noastre de avion, deci trebuie sa mergem la un ghiseu. Dar macar ni le recupereaza. Acum urmeaza statul la rand. Nu stiu la care stau, e la nimereala. Din cand in cand vine cate o tanara in uniforma si organizeaza ceva: ne trimite la alt rand pe care il parcurgem aproape in intregime pana vine alta si zice ca randul nostru e acela, nu asta. Anglia a fost singura tara din care m-am bucurat ca am scapat fara a pierde avionul.
Trenurile in schimb sunt curate, luminoase. Mi-a ramas, din acceleratul nostru, ca impresie, albastrul mediu combinat cu cenușiu deschis: ambianta placuta, in care orice categorie sociala se simte bine. Vagoanele nu sunt compartimentate, toata lumea sta laolalta.
Trenul este locul in care vezi toata societatea manifestandu-se, neamestecandu-se, desi membrii ei stau unii langa altii.
Un astrolog al unui post tv in costum elegant isi revede pe laptop, horoscoapele pentru ziua respectiva. Se pregateste pentru emisiune in mijlocul celorlalti.
O lady isi face corespondenta la masuta rabatabila, ca de avion. Scrie cu un stilou scump, cu un scris mare, distins, carti postale ilustrate. E imbracata cu eleganta simpla, are o silueta si o tinuta impecabile. Parca ar fi descins dintr-un roman despre inalta societate engleza.
O tanara din clasa de jos vorbeste neincetat la telefon. Trebuie sa faci un efort sa nu o urmaresti, fiindca se aude in tot vagonul.
Grupuri de cetateni din fostele colonii isi continua viata de familie in timpul calatoriei: isi educa copiii, barfesc, se comporta ca si cum ar fi in propria camera de zi. De altfel sunt singurii care vorbesc intre ei.
Eu, straina, ii privesc cu o curiozitate tipic neenglezeasca. Poate ca ii stanjenesc, dar nimeni nu ma baga in seama.
Una dintre ocupatiile preferate ale englezilor este sa manance si sa bea in tren. Aproape toti duc cu ei la urcare, pachete, pungi, plase din hartie cu meniuri de fast food. De cum se aseaza, incep masa. Dupa vreo ora de la pornire, toate cosurile de gunoi dau pe dinanfara de ambalaje golite, iar altele sunt pur si simplu imprastiate pe langa scaune.
Dar cu acestea tot nu am prins esenta Angliei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu