ANGLIA 1

Ai fost in Anglia, stimate cititorule?

Mai vrei?

Pentru mine a fost ceva mirific amestecat cu sinistru.

Am ajuns spre seara la Londra si trebuia sa mai parcurgem o parte din tara pana  la destinatie.

Daca vreti sa va rataciti, mergeti in Marea Britanie. Indicatorii sunt facuti  numai pentru ei. Poti intelege limba, acolo oricum constati ca nu pricepi engleza. E ceva de-al lor, innascut. Cred ca numai o minte anglo-saxona putea inventa circulatia pe partea stanga, tehnica de calcul cu internet cu tot si indicatoarele din subway.

Asa ca ne-am ratacit cu harta in mana. Eram undeva in metroul londonez si trebuia sa ajungem altundeva in metroul londonez. Am intrebat o pereche cumsecade, mai batraioara, cum ajungem la Paddington Station si  de pe care peron  luam trenul? Ne-au indrumat cu placere, erau chiar draguti, pana cand am raspuns la intrebarea lor, daca suntem cumva francezi? Ca deh, aveam accent. Colegul a raspuns repede: suntem din Romania. Fetele lor s-au topit si s-au scurs in jos ca intr-un desen animat. S-au refugiat dupa bariera de care se rezemasera pana atunci. Un timp nu i-am mai privit, aveam oricum destul de lucru cu propria noastra reactie. Cand mi-am adunat puterile si am trimis catre ei un zambet nonsalant, ne-au zambit si ei, ca si cum tocmai ar fi scapat dintr-un cataclism.

Am ajuns la hotel, sau cum s-o numi hanul respectiv, scump si cam puturos, cu clantele atarnand si de o curatenie cel putin indoielnica (toate acestea le-am constatat mai tarziu) pe la miezul noptii. Cladirea era intunecata. Am cautat soneria de la receptie, in locul ei atarna o sarma. Nu stiam ce sa facem. Eram morti de oboseala, dupa fusul nostru orar era pe la ora doua si ceva. Sa strigi ca disperatu pe strada intr-un oras strain, poate aude cineva? La inceput n-am vrut, dar dupa vreun sfert de ora speram sa vina politia sa ne ia, ca am fi avut un loc de dormit dupa gratii pana dimineata. Am inconjurat cladirea de cateva ori. Am incercat sa identificam camera receptionistului. Am aruncat cu diverse obiecte mici in toate geamurile.  Dupa circa o jumatate de ora de disperare a venit un tanar, ne-a lasat inauntru, ne-a condus la camerele noastre si ne-a parasit cu calm total. Nu tu scuze, nu tu o politete minima. Ne-a anuntat ca ora de inchidere a receptiei este 10 seara, deci el nu mai e de serviciu.

Despre starea hanului am zis mai inainte. Ne-a costat o avere (vreo 50 de lire sterline pe noapte si persoana, cand banii nostri din proiect erau la limita. Pentru comparatie: in Arad ai cazare de lux la 60 de Euro). Toate robinetele se balabaneau, prizele erau tinute doar de Sfantul Duh, clanta clantanea la locul ei. Totul, dar absolut totul la limita functionarii. Mochetele din camere si de pe hol, de o culoare incerta, imbacsite de o duhoare de tutun si mancare ranceda. Va place? Mie de loc. Si toata lumea, cu exceptia gazdelor ne-a  tratat de pietricele in pantofi.

Dar despre celelalte lucruri englezesti, intr-un alt post.