RESPONSABILITATI

Era pe vremea cand inca nu existau interfoane la intrarile in cladirea noastra. Niste homlesi s-au aciuat in casa scarilor de la intrarea vecina. O doamna miloasa le lasa de mancare. La un moment dat – deh, venea Craciunul!  - le-a pus o oala cu sarmale. Frumos, nimic de zis. Dar dupa ce au mancat sarmalele, miluitii si-au facut nevoile –pe toate! - pe scari. Dupa asta se pare ca s-a rupt lantul de iubire.

Nu de mult ma plimbam cu un caine tanar si simpatic prin parc. Dintr-o data a navalit asupra noastra o haita de maidanezi cu aspect fioros, chititi sa ne faca bucati pe amandoi. Am strans de lesa si m-am postat in pozitie de aparare prin atac. Am si zbierat niste chstii care nu figureaza in Dictionarul Academiei Romane. Niste oameni au incercat sa-i apere de mania mea: ”Stati linistita, doamna, nu fac nici un rau, le-am dat de mancare si le e frica sa nu le-o ia cainele dumneavoastra.” Ce sa spun, m-am linistit total. Adica sa nu mai pot umbla prin parc cu cainele meu, fiindca o haita de maidanezi s-a instapanit in el? Si asta, fiindca niste oameni ”cumsecade” le dau de mancare acolo?

Aceeasi poveste am vazut-o la Constanta: pe o portiune de faleza e  construit un adapost neingradit si nesupravegheat, unde doamne binevoitoare duc de  mancare. In consecinta, ”pe aici nu se trece!”. E imperiul cainilor.

Dand de mancare cainilor vagabonzi, omul isi face o bucurie: uite, ce om cumsecade sunt eu! Cat de mult ma ingrijesc de soarta acestor biete fapturi!

Daca e asa, ma intreb: acesti buni samariteni de ce nu iau acasa cainii, homlesii etc? Fiindca au intervenit, oricum, in existenta lor, deci s-au facut responsabili pentru consecinte.

Veti spune ca sunt o persoana lipsita de omenie. Asa o fi. Dar cred ca mai degraba as vrea sa ne gandim la urmarile faptelor noastre bune.

Se zice ca au chinezii o conceptie: daca ai salvat pe cineva de la moarte, esti raspunzator pentru acea persoana/ fiinta pana la sfarsitul zilelor tale. Cred ca in contextul celor de mai sus incep sa inteleg despre ce e vorba.