Crăciunul în centrul Aradului

Sărbători fericite în lume, în case și în inimi!
Seara de Crăciun a transformat și Aradul într-o lume de poveste. Uitate sunt toate cele rele, cele aiurea, ne bucurăm de ceea ce este mai frumos. Și iată: avem de ce să fim încântați.
Pe drumul spre slujba de noapte am întâlnit chiar și câțiva fulgi rătăciți de zăpadă.

Primăria poate arăta așa. (Chiar și scena din fața bradului, care m-a făcut să mă întreb săptămâni la rând, de ce a trebuit tăiat un pom așa de mare și de frumos, dacă e acoperit de o structură din metal, a fost făcută să dispara. Sîc, c-am zis-o!)

Nuuu! nu e turnul din Pisa, e doar ”îndemânarea” fotografului.

Deci: Crăciun fericit!

POMANA PORCULUI FĂRĂ PORC

Unii dintre noi, nostalgici, cam bătrâni și cu origini rurale încercăm să reedităm farmecul tăiatului de porc. Știți, chestia aia când clanțele erau mânjite cu grăsime, se spuneau bancuri cam grosiere lângă un pahar cu vin și aparatul de umplut cârnați și caltaboși, apoi venea masa întinsă, încă în mijlocul rămășițelor care trebuie curățate.
Acum,   ”domni”, realizați și orășeni, ne visăm din nou la țară, la tăiatul porcului fără porc (cum zice prietena mea, a cărei mâini se văd în poze).
 Nu vă faceți iluzii, treaba asta e cu mult jeg, cu  zeci de cârpe care trebuie apoi albite la loc după standardele noastre de acum, cu mirosul din haine și din propria  piele care trebuie îndepărtat, cu podeaua care alunecă de grăsime și trebuie curățată, cu vasele care trebuie spălate  de nu știu câte ori până devin utilizabile.   Dacă avem posibilitatea să facem mizerie într-o altă locație, nu propriul apartament, altfel curat lună, fiți siguri că o vom folosi.
Și totuși, fără să ne putem explica, revenim la același model, la aceleași obișnuințe,  după care ne simțim mult, mult mai bine.
Credeți că avem nevoie de cârnații și caltaboșii produși?  Hotărât, NU! găsim totul în magazine, eventual dincolo de graniță, la Békéscsaba ( la o calitate extra). Atunci, de ce o facem? Poate ne lămuresc pozele, poate nu.

Colaborare

Să știți că am curățat mațele! Dacă credeți că produsele din magazin se fac din altceva, căutați mezeluri cu înveliș din plastic. Apoi bucurați-vă de ele.

 Această poză îmi amintește de deviza Ordinului Jartierei. Nu vă gândiți la prostii!

Vedeți, aici se muncește, nu glumă!

Carnea pentru cârnați, pregătită

Credeți că muncim degeaba? Dar mâncatul nu contează? Cu cât suntem mai mulți la masă, cu atât mai bine. Nu ne supărăm dacă unii nu au muncit cu noi. Or fi avut alte treburi, nu?

În sfârșit, încă  un pahar de vin bun, de la podgorie!

Film românesc

Idee de comedie finalizată într-un ton destul de puțin optimist:  Bună! Ce faci?
Oricum, mi-a plăcut, prin comparație cu alte filme sinistre și/ sau greu de urmărit.
Finețuri psihologice: frustrări adunate de doi oameni sensibili și discreți, transformate în zid despărțitor. Nu zid de ură, doar înstrăinare binevoitoare, dorințe bine ascunse, jenă în fața celuilalt pentru ceea ce este cel mai uman în noi.
Te-ai fi putut aștepta la happy end, la urma urmei e comedie, se putea face o concesie gustului americănesc. Ar fi fost mai digerabil, dar parcă nu m-ar mai  fi pus pe gânduri.
Tânărul de 18 ani, fiul celor doi e un personaj aproape pitoresc, plin de farmec deși cam greu de crezut. El este concesia către americanism. Dar e și pata de culoare care face filmul mai plăcut și îl deschide spre viitor. La urma urmei, a fi ca părinții lui sau a fi ca el, e și o chestiune de  atitudine, nu? Iar atitudinea se poate schimba... uneori.
Eu zic că filmul merită văzut pe HBO.

In bernă...

De la ultima viforniță din Arad de acum peste două săptămâni, steagul de pe turnul primăriei a coborât încet dar sigur, în bernă. Și acolo stă, adică fâlfâie sau atârnă, după vânt.
Un străin de oraș ar putea crede că suntem într-un doliu perpetuu după cine știe cine sau ce.
O fi sucombat normalitatea?

Insula Mures, din nou

Cred că nu mă voi sătura prea curând să postez poze de pe insulă.

Este un mic paradis local, uneori cam chicios, alteori mai lipsit de gust, în mare parte înghesuit, dar de cele mai multe ori, motiv de încântare vizuală. Cum sunt, de exemplu, florile din fiecare anotimp. Acum e sezonul crinilor:

Ați mai văzut culoarea aceasta?

Sau castelul din copac:

Deși există și ”Penitenciarul de maximă siguranță Insula a Treia”:

Noroc că mai încolo revedem peisajul așa cum era înaintea invaziei de cabane:

Deci, la revedere intr-un week-end următor!



Padurea in iunie

Chiar intr-o zi de sarbatoare, daca treci de liziera unde, langa masina familiala,  se prepara mici si carnati la gratar, se face plaja si se bea bere, ajungi intr-o alta lume.
 Cararile au fost astupate de vegetatie. Traseele pe care am mers cu doua luni in urma nu mai exista. Fostul drum de masini de pe malul Muresului, inchis pentru cuirculatie din primavara s-a transformat intr-o carare. La un moment dat ne intrebam daca mai suntem in padurea Ceala sau ne-am teleportat intr-o jungla.
Iata ce am vazut trecand pe acolo:

Natura stie compozitie, nu-i asa?

 Libelulele nu sunt usor de prins, credeti-ma!

Daca nu prinzi fluturi, prinzi flori... uneori chiar cu cativa fluturi. (Rog logicienii sa ma evite)

Calvarul numit Romania

Am fost azi intr-o calatorie  care cu cativa ani in urma ar fi durat cel putin cu doua ore mai putin.
Aveam de ales intre a face drumul Arad-Cluj si retur cu trenul sau cu masina. Am optat pentru masina, fiindca orarul trenului era necorespunzator, in plus se punea problema sa ma prezint oarecum in tinuta onorabila la destinatie. Iar dupa o calatorie de vreo 5 ore cu trenul si inca vreo patru de umblat, vara, printr-un oras strain, doar pentru a omora timpul ramas pana la ora fixa, nici o tinuta nu putea fi ok, nemaivorbind de starea psihica, fizica si intelectuala ceruta de intalnirea la care mergeam.
Sa fie, deci, masina. Relativ noua, performanta, proaspat revizuita, deci fara riscuri tehnice. Dar au trebuit invinse soselele patriei.
Drumul cel mai scurt: prin Oradea. Dar pe aici se lucreaza de vreun an, cu sanse de finalizare la anu. Vreo 30 de semafoare, gauri in asfalt pe unde cu gandul nu gandesti. Ultima informatie dadea ca fezabila parcurgerea traseului in 3 ore si jumatate in loc de o ora si jumatate, cat se putea realiza pe vremuri. Chiar daca de la Oradea la Cluj nu sunt probleme, o asemenea performanta pe Arad-Oradea face traseul prea putin interesant.
Deci, varianta Arad- Deva - Alba-Iulia - Turda - Cluj. E mai lung, dar soseaua e in stare buna pe aproape toata lungimea. Mai mult, o surpriza placuta, pe portiunea Turda-Cluj, cu cate doua benzi pe sens, portiuni intregi au si separatoare de sens, ca sa nu vina din fata vreun nebun sa intre in tine. Deci, ok!
Dar fata de circulatia de acum 2-3 ani, cea de acum s-a multiplicat. Iar daca prinzi un harb in fata sau un tractor sau alta oratanie, te-ai scos, fiindca nu poti depasi. Ai viteza legala de 90 de km la ora, dar mergi zeci de km cu 50 - 60.  Apoi intri in localitati, care mai ales pe Arad - Deva sunt insirate ca margelele. Ai iesit dintr-una, ai si intrat in cealalta. Iar daca ar fi un pic de distanta intre ele, iata ca nu e: tabla indicatoare de localitate e pusa la kilometri buni de zona realmente locuita. Ce faci? Mergi cu 50 la ora, cum scrie la lege, sau mani ca prostu, in speranta ca nu te prinde radarul? Fiindca in zilele de cules, politaii stau exact in partile acelea nelocuite, cu restrictie de viteza fara justificare, sa-si faca norma de amenzi (ia cauta unul cand cineva pericliteaza traficul, de exemplu cand nebunu taie curba si te trezesti cu el in fata ta de nu-l mai poti ocoli?).
Alta prostie: valea Muresului de la Arad la Deva (sau invers) e plina de curbe, unde mentinerea unei viteze acceptabile este aproape imposibila.Ai masina bunicica, ai merge cu 90 la ora, dar ai coloana in fata. Nu mai depasesti decat daca incalci legea. Exista portiuni drepte, unde s-ar putea depasi, dar sunt marcate cu linie continua sau cu linie dubla continua. Sunt cateva portiuni de linie intrerupta, dar prea scurte si, mai ales, puse in locuri cu vizibilitate scazuta, unde trebuie sa fii nebun, sa ignori ca vine curba si linia continua sau sa ai de la avion in sus ca sa poti depasi. Vreau sa spun ca modul in care s-a proiectat marcajul drumului este neadecvat si, in loc sa fluidizeze circulatia, o incurca si o incetineste.
Dupa ce ca nu prea avem drumuri practicabile, ma intreb de ce trebuie sa le facem inutilizabile si pe cele bune?
De la Arad la Budapesta ajungi in trei ore. In Romania, aceeasi distanta o faci in 6 ore, dar cu nervi, oboseala, transpiratie, injuraturi si risc major. In toata viata mea o singura data am vazut scoaterea din trafic a unui adevarat pericol public. In rest, politistii vaneaza doar  fraierii.
Vrei sa ajungi de la Arad la Constanta? Mai bine pleci in Canada sau in Japonia, ca e mai aproape.

Teiul de la Almas

In excursia noastra prin judet am oprit la Almas sa fotografiem cate ceva in jurul primariei. Si atunci am vazut ceea ce nu  observasem pana acum: teiul de langa biserica. Cred ca este cel mai frumos copac pe care l-am vazut pana acum.
N-am avut pe cine intreba despre el, dar ceea ce am vazut va pot spune: este imens, are trunchiul incredibil de gros, cu diametrul de cel putin 1,5 m.  Dupa marime pare sa aiba mult peste o suta de ani. Acestea sunt zilele lui de glorie anuala: incarcat cu flori, cu albine si alte gaza roind sa culeaga nectarul. Imi tot rugam companionii: fotografiaza si parfumul, nu numai imaginea! Dar n-au vrut.
Asa ca iata macar cateva poze:

Duminica de mai la Insula Muresului

Cineva se plangea ca zona Aradului e lipsita de frumusete. O fi petrecut o duminica pe Insula?
Decat sa filosofez, iata  cateva imagini:

Muresul de pe puntea de acces spre insula

Alee

Oaza  

O mica problema de circulatie la intoarcere: 

Am reusit sa depasim! Pai daca avea doar un ponei putere...

Lumea privita de la fereastra

Se zice ca fiecare calatorie incepe cu primul pas.

Eu as zice: incepe de acasa.

Iata ce vad eu, serile,  de la fereastra:

Sau asta:

Dupa ce am vazut toate acestea, decid daca sa plec mai departe.
Dar fiti siguri, plec, sa vad si mai multe.

Anglia 2. Trenurile Angliei

Calatorind cu trenul, intalnesti toate categoriile sociale. Fiindca trenul este comod, curat, elegant, de incredere. Vine la timp, vine destul de des. Te poti baza pe trenurile Angliei.

Statiile de cale ferata sunt toate la fel. Intunecoase, cu structuri metalice vopsite in nuante de gri inchis. Peroane late, fara gunoaie, dar parca slinoase. Personal foarte mult, dar nu stii la ce bun.

O casiera  de culoare intr-o cusca de sticla, cu o coafura savanta, bogat impodobita cu sclipici isi admira unghiile roz pe rosu, cu  desen auriu. Apoi, pentru a le pune mai bine in valoare, incepe sa numere niste maruntis cu gesturi indelung studiate. Se vede ca e extrem de satisfacuta de ele, ca de altfel de intreaga sa infatisare. Dupa mai multe solicitari in sfarsit se indura sa ne acorde atentie. Ii spunem numele statiei noastre de destinatie: Worcester. Atinge delicat, cu manichiura sa mirobolanta, touch screen-ul din fata ei. Ne cere sa spunem numele pe litere. Mai cerceteaza o data, apoi raspunde: nu exista o astfel de localitate. Ii aratam pe harta scoasa de pe internet ca exista,  scandalizati  fiindca nu e un sat necunoscut, ci ditamai orasul universitar, mare si vechi. Macar din scoala generala ar fi trebuit sa stie de el. Ne raspunde pe tonul unei regine africane jignite: ”I work here. I am supposed to know”. (Eu lucrez aici, deci stiu mai bine).

Situatia din aeroporturi nu e diferita, doar imbulzeala e mai mare. Heathrow este ceva enorm si absolut haotic. Intr-o hala cat vreo doua terenuri de fotbal puse cap la cap sunt insirate, pe mijlocul ”terenului”, cabinele de check in. Doar ca nu stii la care sa te asezi – nu sunt table indicatoare la vedere -  si, oricum, nu stii unde e randul pentru ghiseul respectiv. Ne invartim  prin acea hala enorma ca niste duhuri  ratacite. Pana la urma gasim un touch screen pentru check in. Incercam sa-l folosim, dar se pare ca nu e dimensionat pe IQ-urile noastre, se blocheaza. Pana la urma cerem ajutor unei tinere dragute in uniforma, angajata a aeroportului in nu stiu ce scop, din care se plimba o multime pe acolo, cate doua-trei. Dupa mai multe incercari ajunge, totusi, la vorba noastra: aparatul nu recunoaste biletele noastre de avion, deci trebuie sa mergem la un ghiseu. Dar macar ni le recupereaza. Acum urmeaza statul la rand. Nu stiu la care stau, e la nimereala. Din cand in cand vine cate o tanara in uniforma si organizeaza ceva: ne trimite la alt rand pe care il parcurgem aproape in intregime pana vine alta si zice ca randul nostru e acela, nu asta. Anglia a fost singura tara din care m-am bucurat ca am scapat fara a pierde avionul.

Trenurile in schimb sunt curate, luminoase. Mi-a ramas, din acceleratul nostru, ca impresie, albastrul mediu  combinat cu cenușiu deschis: ambianta placuta, in care orice categorie sociala se simte bine. Vagoanele nu sunt compartimentate, toata lumea sta laolalta.

Trenul este locul in care vezi toata societatea manifestandu-se, neamestecandu-se, desi membrii ei stau unii langa altii.

Un astrolog al unui post tv in costum elegant isi revede pe laptop, horoscoapele pentru ziua respectiva. Se pregateste pentru emisiune in mijlocul celorlalti.

O lady isi face corespondenta la masuta rabatabila, ca de avion. Scrie cu un stilou scump, cu un scris mare, distins, carti postale ilustrate. E imbracata cu eleganta simpla, are o silueta si o tinuta impecabile. Parca ar fi descins dintr-un roman despre inalta societate engleza.

O tanara din clasa de jos vorbeste neincetat  la telefon. Trebuie sa faci un efort sa nu o urmaresti, fiindca se aude in tot vagonul.

Grupuri de cetateni din fostele colonii isi continua viata de familie in timpul calatoriei: isi educa copiii, barfesc, se comporta ca si cum ar fi in propria camera de zi. De altfel sunt singurii care vorbesc intre ei.

Eu, straina, ii privesc cu o curiozitate tipic neenglezeasca. Poate ca ii stanjenesc, dar nimeni nu ma baga in seama.

Una dintre ocupatiile preferate ale englezilor este sa manance si sa bea in tren. Aproape toti  duc cu ei la urcare, pachete, pungi, plase din hartie cu meniuri de fast food. De cum se aseaza, incep masa.  Dupa vreo ora de la pornire, toate cosurile de gunoi dau pe dinanfara de ambalaje golite, iar altele sunt  pur si simplu imprastiate pe langa scaune.

Dar  cu acestea  tot nu am prins esenta Angliei.

ANGLIA 1

Ai fost in Anglia, stimate cititorule?

Mai vrei?

Pentru mine a fost ceva mirific amestecat cu sinistru.

Am ajuns spre seara la Londra si trebuia sa mai parcurgem o parte din tara pana  la destinatie.

Daca vreti sa va rataciti, mergeti in Marea Britanie. Indicatorii sunt facuti  numai pentru ei. Poti intelege limba, acolo oricum constati ca nu pricepi engleza. E ceva de-al lor, innascut. Cred ca numai o minte anglo-saxona putea inventa circulatia pe partea stanga, tehnica de calcul cu internet cu tot si indicatoarele din subway.

Asa ca ne-am ratacit cu harta in mana. Eram undeva in metroul londonez si trebuia sa ajungem altundeva in metroul londonez. Am intrebat o pereche cumsecade, mai batraioara, cum ajungem la Paddington Station si  de pe care peron  luam trenul? Ne-au indrumat cu placere, erau chiar draguti, pana cand am raspuns la intrebarea lor, daca suntem cumva francezi? Ca deh, aveam accent. Colegul a raspuns repede: suntem din Romania. Fetele lor s-au topit si s-au scurs in jos ca intr-un desen animat. S-au refugiat dupa bariera de care se rezemasera pana atunci. Un timp nu i-am mai privit, aveam oricum destul de lucru cu propria noastra reactie. Cand mi-am adunat puterile si am trimis catre ei un zambet nonsalant, ne-au zambit si ei, ca si cum tocmai ar fi scapat dintr-un cataclism.

Am ajuns la hotel, sau cum s-o numi hanul respectiv, scump si cam puturos, cu clantele atarnand si de o curatenie cel putin indoielnica (toate acestea le-am constatat mai tarziu) pe la miezul noptii. Cladirea era intunecata. Am cautat soneria de la receptie, in locul ei atarna o sarma. Nu stiam ce sa facem. Eram morti de oboseala, dupa fusul nostru orar era pe la ora doua si ceva. Sa strigi ca disperatu pe strada intr-un oras strain, poate aude cineva? La inceput n-am vrut, dar dupa vreun sfert de ora speram sa vina politia sa ne ia, ca am fi avut un loc de dormit dupa gratii pana dimineata. Am inconjurat cladirea de cateva ori. Am incercat sa identificam camera receptionistului. Am aruncat cu diverse obiecte mici in toate geamurile.  Dupa circa o jumatate de ora de disperare a venit un tanar, ne-a lasat inauntru, ne-a condus la camerele noastre si ne-a parasit cu calm total. Nu tu scuze, nu tu o politete minima. Ne-a anuntat ca ora de inchidere a receptiei este 10 seara, deci el nu mai e de serviciu.

Despre starea hanului am zis mai inainte. Ne-a costat o avere (vreo 50 de lire sterline pe noapte si persoana, cand banii nostri din proiect erau la limita. Pentru comparatie: in Arad ai cazare de lux la 60 de Euro). Toate robinetele se balabaneau, prizele erau tinute doar de Sfantul Duh, clanta clantanea la locul ei. Totul, dar absolut totul la limita functionarii. Mochetele din camere si de pe hol, de o culoare incerta, imbacsite de o duhoare de tutun si mancare ranceda. Va place? Mie de loc. Si toata lumea, cu exceptia gazdelor ne-a  tratat de pietricele in pantofi.

Dar despre celelalte lucruri englezesti, intr-un alt post.

Turism si civism

Treceam azi pe langa cladirea unui supermagazin sau a mai multora, cum se fac ele in ultima vreme, sub forma de conglomerat. M-a izbit imaginea buruienilor care cresc necontrolat langa cladire. Te astepti ca niste firme care se respecta sa acorde atentia cuvenita, vecinatatii imediate, care este, pe deasupra, chiar terenul propriu. E deprimant si imi ridica semne de intrebare de genul: oare si in magazii, unde nu vedem noi, cumparatorii, e aceeasi delasare si lipsa de igiena? Oare ar proceda la fel si in alte tari, aflate mai la vest de noi?
Putem fi fericiti: zona Aradului este in partea civilizata a Romaniei, cel putin in privinta curateniei stradale. Dar cred ca mai avem pana la mai bine...
Daca tot veni vorba, pe langa drumurile de acces impracticabile mai avem si problema curateniei in toate locurile frecventate (sau nu) de turisti.
Anii trecuti lucram intr-un proiect de promovare a turismului in judetul Arad. Ma gandeam cu groaza ca vine turistul strain si vede peturile, pungile colorate de plastic si alte mizerii in albiile tuturor apelor curgatoare. Am ajuns sa-mi zic ca e mai bine sa nu vina. Oricum, n-ar mai reveni.
Intr-o drumetie de 6 zile in Muntii Fagarasi, de la urcarea pe creasta si pana la sfarsit nu am putut manca nici macar o data cu pofta, fiindca nu puteam face abstractie de gretoseniile din jur. Langa un lac superb, cu apa cristalina mi-am zis ca e momentul.  Am gasit locul curat, in sfarsit! Dupa ce am pregatit masa si am inceput sa mancam, privirea mi-a fost atrasa de un tampon folosit, plutind in apa ”cristalina”.
La Padis, daca nu stii ca paraul vine direct din munte, e mai bine sa nu te atingi de apa. In fiecare an cand ne asezam ”tabara”, indiferent ca punem si cortul, ca in anii trecuti, sau doar ne instalam focul de tabara, ca acum la varsta  reumatismelor, primul lucru este sa adunam cutiile de conserve, peturile, cutiile si pungile, sosetele si uneori chiar chilotii abandonati. Si avem tot mai mult de lucru, in fiecare an.
La mare, pe plaja trebuie sa dovedim o mare capacitate de abstragere din contingent, daca nu vrem sa facem icter. Doze de bere, tigari, ambalaje, acestea sunt gunoaiele relativ inofensive.
Am avut o chestie de pomina acum vreo trei ani. Pe plaja de la Costinesti se plimbau trei tineri cu sepci si tricouri inscriptionate. Chestionau turistii in legatura cu starea de curatenie a plajei. Intrebari de genul: Vi se pare ca plaja e destul de curata? sunteti multumit de cum arata? Ati vrea sa fie mai curata? Am intrat in vorba cu ei si i-am intrebat daca au in vedere vreo actiune de  curatenie efectiva. M-am si oferit sa particip. Prima data au ramas surprinsi, apoi mi-au raspuns ca asta se va face in septembrie, cand nu sunt turisti, pentru a nu-i deranja. Ca atunci voi fi bine venita sa particip.
Imparteau tricouri si sepci. Am primit si noi.
Uite-asa se fac praf banii pe proiecte de tot felul.
Eu nu cred ca nu s-ar fi putut curata macar o bucata de plaja, pentru ca oamenii sa vada diferenta. Ar fi avut efect de constientizare, mult peste efectul tricourilor.
O alta chestie ”draguta” am vazut la zidul de imprejmuire al unui viloi din Constanta. Cat se vedea din curte si din casa, era un domeniu foarte bine intretinut. Inauntru. Fiindca de la radacina gardului in afara incepeau balariile si resturile de tot felul. Cineva dinauntru tocmai arunca peste gard niste gunoi.
Vreti sa stiti cum se fabrica laptele la punga sau  la cutie in varianta autohtona? Va spun: vacutele pasc pe camp iarba si ambalajele si dau direct laptele ambalat...

Padisul, in iunie

Toata lumea zice ca la munte se merge in iulie-august. Ati fost vreodata la Padis in iunie?
Am fost eu. Am fost cam singurii. Cabanele inca in pregatire pentru marele asalt din iulie si mai incolo. Nimeni la gratarul de week-end.
O prima surpriza a fost vremea. Daca dupa jumatatea verii, de la ora 4 dupa masa trebuie sa-ti imbraci treningul, iar spre ora 7, chiar un hanorac, acum era cald si bine pana dupa ora 9 seara.
Dar cel mai frumos a fost verdele proaspat, cu mult galben. Am incercat sa fotografiez, nu se poate reda nuanta si bogatia acelui verde crud. Nici campurile cu flori galbene, contrastul atat de tonic si de proaspat. De aceea nu am poze cu flori galbene. Mergeti de le vedeti

In schimb am vazut flori deosebite, despre care nu stiu ce sunt, dar nu le-am mai vazut inainte sau in alta parte.

 Viorel era fericit sa se afle in mijlocul unui camp de flori.




Daca va uitati bine, pe trunchiul de mai jos au aparut noii braduti. Din pacate nu cresc asa de repede pe cat se taie cei mari.

Iar acesta e locul nostru preferat de popas, cu un clopotel deasupra apei.

Ce n-am mai putut fotografia: cerbul vazut la vreo 50 de pasi, uitandu-se fix la noi si vulpea, intalnita in acelasi luminis. Cerbul ne-a luat prin surprindere, dar si noi, pe el. Isi pazea haremul aflat in desis. Trambita de avertizarene-a speriat pe noi cel putin la fel de mult ca pe doamnele sale, pe care nici n-am apucat sa le mai vedem. Am auzit doar tropaitul si zgomotul crengilor lovite in goana lor.

In schimb vulpea a fost mult mai curajoasa, sau mai curioasa. Minute in sir s-a uitat la noi, ridicata  in doua picioare. Totusi, pe cand am apucat sa pornesc aparatul, se retrasese strategic...

Cine stie cum mai e drumul spre Padis dinspre Pietroasa? In 2010 era practicabil cu masina, dar nu-ti doreai sa-l faci de doua ori pe an.

Cazarea la familia Popa e ok. Camere curate, lenjerie de pat foarte placuta, calduroasa si moale. Posibilitate de dus cald.

In anii trecuti, cand cabana lor inca era camin pentru muncitorii de la foraj, sambetele si duminicile seara, cineva din acea cladire doinea la taragot cantece triste, pline de nostalgie. Noi stateam la cort  langa foc, vis-a-vis, ne savuram vinul de dupa cina, priveam luna cum creste si scade si ascultam muzica.... Sunt printre cele mai frumoase amintiri pe care le pastrez.

RESPONSABILITATI

Era pe vremea cand inca nu existau interfoane la intrarile in cladirea noastra. Niste homlesi s-au aciuat in casa scarilor de la intrarea vecina. O doamna miloasa le lasa de mancare. La un moment dat – deh, venea Craciunul!  - le-a pus o oala cu sarmale. Frumos, nimic de zis. Dar dupa ce au mancat sarmalele, miluitii si-au facut nevoile –pe toate! - pe scari. Dupa asta se pare ca s-a rupt lantul de iubire.

Nu de mult ma plimbam cu un caine tanar si simpatic prin parc. Dintr-o data a navalit asupra noastra o haita de maidanezi cu aspect fioros, chititi sa ne faca bucati pe amandoi. Am strans de lesa si m-am postat in pozitie de aparare prin atac. Am si zbierat niste chstii care nu figureaza in Dictionarul Academiei Romane. Niste oameni au incercat sa-i apere de mania mea: ”Stati linistita, doamna, nu fac nici un rau, le-am dat de mancare si le e frica sa nu le-o ia cainele dumneavoastra.” Ce sa spun, m-am linistit total. Adica sa nu mai pot umbla prin parc cu cainele meu, fiindca o haita de maidanezi s-a instapanit in el? Si asta, fiindca niste oameni ”cumsecade” le dau de mancare acolo?

Aceeasi poveste am vazut-o la Constanta: pe o portiune de faleza e  construit un adapost neingradit si nesupravegheat, unde doamne binevoitoare duc de  mancare. In consecinta, ”pe aici nu se trece!”. E imperiul cainilor.

Dand de mancare cainilor vagabonzi, omul isi face o bucurie: uite, ce om cumsecade sunt eu! Cat de mult ma ingrijesc de soarta acestor biete fapturi!

Daca e asa, ma intreb: acesti buni samariteni de ce nu iau acasa cainii, homlesii etc? Fiindca au intervenit, oricum, in existenta lor, deci s-au facut responsabili pentru consecinte.

Veti spune ca sunt o persoana lipsita de omenie. Asa o fi. Dar cred ca mai degraba as vrea sa ne gandim la urmarile faptelor noastre bune.

Se zice ca au chinezii o conceptie: daca ai salvat pe cineva de la moarte, esti raspunzator pentru acea persoana/ fiinta pana la sfarsitul zilelor tale. Cred ca in contextul celor de mai sus incep sa inteleg despre ce e vorba.

Primavara la Arad



Chiar daca vremea e cum e, merita o  plimbare prin parcul de la malul Muresului




Locul de joaca asteapta copiii si nepotii. Acum lipsesc chiar si liceenii, inca n-au iesit de la ore




Exista  lucruri  pur si simplu frumoase



ADECVAT

e primul cuvant care imi vine in minte, vazand nunta printului William cu Catherine Middleton.
Indiferent cui i-a placut sau nu, de ce a placut si de ce nu, aceasta nunta - realmente emotionanta in ansamblul ei - a transmis cateva mesaje catre lume.
Daca s-ar fi facut o strategie a familiei regale britanice, punerea ei in aplicare  cu aceasta nunta ar fi trebuit sa inceapa.
Un prim mesaj, avand in vedere ca e vorba despre o nunta, deci intrarea unei noi persoane in familia regala, este ca timpul vedetelor in familia regala a trecut. Mesajul este comun: atat din partea familiei regale, cat si din partea miresei.
Familia regala a Marii Britanii a avut de suferit in deceniile trecute de pe urma unor membri prea putin adecvati in rolurile lor: printul Charles, prima sa sotie, Diana, faimoasa Sarah Ferguson. Nu e vorba despre lipsa de calitate intrinseca, ci despre o lipsa profunda de adecvare la cerintele pozitiei.
In schimb aceasta Kate Middleton, daca am citit-o bine, vrea sa fie regina Imperiului Britanic si pentru aceasta va face tot ce este necesar. In aproape un deceniu de cand e alaturi de printul William, a avut timp sa analizeze si sa hotarasca. A vazut care este menirea ei, la ce trebuie sa renunte si ce trebuie sa realizeze pentru a o indeplini.
Un mare analist politic de-al nostru o desemna drept ”pisi” (cum s-o fi scriind). Cred ca aici, capacitatea lui de analiza a ajuns la limita.
Tanara aceasta stia foarte bine ce vrea, s-a vazut in tot cursul zilei de ieri, cel putin in ceea ce a lasat sa transpire catre public. A transmis o imagine, o icoana, daca vreti. Si-a asumat chiar, riscul de a nu placea tuturor. Nu e treaba ei sa placa tuturor. Ea are o misiune pe care o va indeplini. Va deveni si va fi modelul de printesa, apoi de regina care sa redea dinastiei Windsor, pozitia si prestigiul  de care britanicii si lumea intreaga au nevoie.
Sa ne gandim la toaletele ei. I-ar fi stat mai bine, spun specialistii, o rochie crem. Nu, a fost alba. Mai mult, rochia de schimb a fost tot alba. Ambele rochii, de o simplitate extrema. Trena, sub 3 metri, fata de aceea a printesei Diana, soacra ei, daca ar fi trait, de sapte metri. Cu exceptia diademei - nu cea grandioasa, care ii statea la dispozitie, ci una simpla si distinsa (presupun ca nu mai ieftina sau nu cu mult mai ieftina) si o pereche de cercei, nici o bijuterie. Nici un gest pentru propria popularitate Aproape nici un gest.. Aceasta doamna nu va ezita sa interpreteze rolul unei persoane marginite daca va fi nevoie. Dar va fi mereu impecabila si va fi ceea ce tronul Angliei si nu doar al Angliei are mai multa nevoie: cea  mai autentica regina cu putinta.
Un alt mesaj a aratat clar, cui se adreseaza spectacolul. Nu a fost prezent nimeni dintre puternicii politicii actuale. Nu e de mirare. Politica trece, monarhia ramane. Un partid, o moda politica pot fi in varf  o vreme. Dar monarhia, ca si poporul, dureaza peste secole. Iar monarhia britanica poate ca a trecut printr-o criza de identitate in ultimele decenii, dar inca este necesara, deci exista in continuare.
Mai mult, evenimentul - primul de tinuta si bun gust desavarsit din ultima vreme - a pus pe tapet si la noi, intrebarea: oare n-ar fi mai buna si pentru noi, institutia desueta a monarhiei?

CHROMOFOBIA

In inflatia de filme pentru marele public mai apare cate unul pe care nu-l uit imediat ce se termina. Ba mai mult, Chromofobia ma mai batuie dupa cateva saptamani bune de la vizionare.

Am sa fac o paranteza: daca vreti sa vedeti cum se face un film comercial, adica de doi bani pe baza unui roman bun, va recomand Numele trandafirului. Tesatura eleganta a romanului,  intriga complexa, personajele pe masura, descrierea bogata, nuantata a unei epoci si a unui mediu despre care circula mai mult prejudecati decat informatie  se reduc in film, la un heirupism tipic americănesc, cu filosofia transformata in ideologie de masa, prejudecati  si  clisee. Mi-e mila de actorul Sean Connery pe care il respect pentru alte roluri, devenit aici un personaj unidimensional.

Dar sa revin la Chromofobia, ca despre ea ar trebui sa fie vorba.

Sa nu ma intrebi despre regizor, actori sau scenarist. Habar n-am. E un film englezesc si asta-i tot ce stiu. Si mai recunosc: n-am inteles filmul, aici e doar interpretarea mea, nedusa pana la capat.

Niste stafii albe  de oameni plutesc intr-un mediu alb pe alb. Marea pata de culoare este o pictura sau o productie echivalenta, in nuante de albastru deschis pana la alb stralucitor. Femeia e imbracata in alb, iepurasul copilului este alb, peretii, mobila existenta, totul e alb. Este albul aseptic, retras din viata,  zidul de aparare pentru familia refugiata in acest mediu ireal, artificial, dar si protector in aparenta. Ca si cum personajele ar zice: pe mine nu ma poate atinge nimic in siguranta acestui cuib.

Dar albul devine un limitator si pentru cei care ii cauta protectia. Sentimentele oamenilor din acest mediu devin si ele sterile. Viata lor devine nu doar protejata, dar si rece. Albul e culoarea mortii sau, cel putin a hibernarii.

La un moment dat, copilul scrie cu creta rosie pe zidul alb al casei lor: ”Mi-e drag iepurasul meu” Aceasta manifestare de sentiment nealb   maculeaza suprafata alba a zidului. Mama furioasa de isprava copilului il cearta – pentru ca a facut una nefacuta, cum se intampla cu copiii, sau pentru ca albul imaculat al mediului ei a fost invadat de  culoarea din afara?

Prima scena din film n-am inteles-o, ba chiar m-a condus pe un drum gresit, catre ideea unui horror psihologic, ceea ce filmul nu este: Femeia/ mama/ sotia/ inca avand o pozitie neclara, imbracata in alb in livingul alb imaculat, pe o canapea alba, cu un antrenor imbracat in alb - situatia destul de interpretabila  in ciuda ambiantei albe -  vede cu oroare un copil, fiul ei, lovind peretele de sticla al livingului cu lesul insangerat al unei ciori. Reactia ei e pe masura. Ai zice ca  uraste copilul si ii e groaza de el, in timp ce acesta isi uraste mama.

Este doar expozitia? Dar de ce atat de sinistra?  Femeia  nu pare in cele ce urmeaza ca ar cauta implinire emotionala in afara familiei, iar fiul pare un copil normal. Nemaispunand ca relatia mama-copil este si ea, normala pana la urma. Eu n-am inteles?  Filmul  e echivoc? Povestea nu se integreaza in intentia initiala a regizorului?

Desfasurarea ulterioara a actiunii nu pare sa aiba legatura cu scena de deschidere. Desi apare clar, esecul refugiului in lipsa de culoare. Culoarea navaleste cu brutalitate in casa si in viata oamenilor din ea, sub forma unchiului cu inclinatii pedofile, dar si sub forma scandalului politic care distruge cariera sotului si existenta intregii familii.

Ca si cum ti s-ar spune: poti sa te refugiezi in lumea ta aseptica, igienizata pana la alb imaculat, tot in lumea aceasta traiesti, iar ea vine acasa dupa tine....

Asteptand Invierea

Vine Pastele!

Pomii infloresc, gazele zumzaie, pasarelele ciripesc, oameni care tot anul si-au ignorat semenii, devin brusc filantropi. Parca am vrea sa ne spalam pacatele acum, in ultimele doua saptamani dinainte de Inviere. Atatia copii institutionalizati cu tulburari digestive, atatia batrani cadorisiti la TV,  in direct si la ore de varf, nu vor mai aparea pana la Craciun.

Asteptam cu drag ca un batran simpatic de la tara, nedeprins cu fiul prea notoriu pentru potentialul sau, sa-i mai sparga acestuia  un ou rosu  in cap, tot in direct la televizor.

Postim in ideea ca se va vedea si pe silueta, sau macar ne adunam niste bile albe in fata eternitatii.

Vedetele  isi destainuie, printre cancanuri, respectul profund si  afinitatea sufleteasca pentru traditiile pascale.

Catre fronturile din Orientul mijlociu si Africa de Nord se transmit mesaje de pace mondiala...

Totul e minunat.

Ar mai fi sa intebam, impreuna cu Bula:

”Doamna invatatoare, cum se conjuga verbul ‚Paste fericit’?”

Frupt în postul Paștelui

Ieri, un ministru de-al nostru și-a dat ”demisia de onoare”. Aceasta, după ce a fost prins  cu mâna până la cot în banii europeni. Asociația înființată de el, cu sediul în casa lui a câștigat o finanțare pe POS DRU de vreo cinci sute de mii de euro. Soția ministrului era angajată în proiect. Ministrul este șeful directorului AM POS DRU.
Contractul de finanțare a fost încheiat la mai puțin de o lună de la depunerea proiectului, iar după încă o lună, fusese virată și prefinanțarea. Aceasta în situația în care alte proiecte, tratate tot în regim ”primul venit, primul servit” așteaptă chiar și un an și jumătate până la luarea deciziei de finanțare, după care încheierea contractului se face cândva... Despre calvarul prefinanțării și chiar a decontării cheltuielilor din proiecte să nu mai vorbim.
Scandalul a murit imediat ce a apărut riscul unor săpături mai adânci. A fost arestat un client vechi al justiției române, suficient de cunoscut  pentru ca evenimentul să facă ecou în opinia publică, pe baza unor ”probe” pentru care ar fi trebuit arestat imediat – adică de vreo 3 săptămâni – sau de loc. Dar a fost arestat acum.

Toată lumea e fericită: un scandal proaspăt înlocuiește pe unul mai vechi,  deci nu e plictiseală în târg, pe de altă parte a căzut un cap nu prea valoros, compromis oricum, și a fost salvat sistemul.

Fiindcă nu mă interesează ”mogulul” prins în offside, am să mai zăbovesc la ministrul nostru.

Asociația ministrului a fost înființată în 2007. Se pare că  și-a făcut site abia recent, cu ocazia proiectului buclucaș. Altfel, site-ul proiectului trebuia legat la site-ul organizației. Așa că degeaba am căutat vreo informație despre ce a făcut până acum. 

Am verificat pe site-ul CNFPA: Asociația Parteneriat Euroactiv nu are nicio autorizație pentru formare profesională. Așadar, nu poate avea nici activitate legală de formare, nici în regie proprie, nici prin finanțări naționale sau externe.

În concluzie,  se pare că asociația n-a avut activitate până la câștigarea finanțării din toamna lui 2010. Atunci se pune problema: pe ce bază a primit o finanțare de 500.000  de euro? Când se depune un proiect, inclusiv pe POS DRU, trebuie să dovedești  pe de o parte, capacitatea organizatorică de a-l duce la bun sfârșit, adică experiența anterioară, iar pe de altă parte, că dispui de resursele materiale necesare. Trebuie să prezinți cifra de afaceri pe ultimii 2 ani și rezultatul bilanțului. Dacă asociația nu a avut activitate, de unde experiență și de unde, bani pentru siguranța financiară a implementării proiectului de 500.000 de euro?

În această situație îmi imaginez  o discuție de genul:

Ministru (proaspăt uns):  Ce interesant!  Sunt foarte utile proiectele astea. Am și eu o asociație... ce bine ar fi să facem și noi niște cursuri la mine în oraș...

Cineva din conducerea ministerului,  eventual chiar de la AM POS DRU: Vai, Domnule Ministru, dar spuneți-le  să depună un proiect! Nici o problemă! Avem nevoie de proiecte, de absorbția fondurilor europene. Haideți că se poate rezolva!

Ministru: Da, bună idee! Ar trebui un proiect...  Cine ar putea să-mi  facă unul repede?

Cineva...: Se rezolvă, Domnule ministru! 

Etc.

Dacă o iau cu teoria conspirației, cu proiectul acesta l-au avut pe bietul ministru, fiindcă  poate oricând transpira la presă o informație... Important este să nu se lase timp pentru extinderea scandalului, care ar duce la scurgeri de informații nedorite despre cum se împart și se  papă banii europeni.

Așa că după demisia ministrului a fost arestat cineva foarte vizibil, iar lumea a uitat.

Pentru a susține teoria conspirației, să ne gândim la situația actuală. PDL e în campanie electorală. Se alege noua conducere. Sunt pe țeavă și niște alegeri locale pe locuri vacante de primari. PDL are o imagine de toată jena. Ministrul muncii a fost omul negru, pus să facă niște ”reforme” și să inițieze niște legi pe care le blestemă o țară întreagă. La noi nu există adevărata noțiune a demisiei de onoare. Degeaba te rogi de unul să demisioneze pentru a salva imaginea partidului, îți va da cu tifla. Trebuie să-l forțezi. Cu ce? Cu un caz de corupție bine instrumentat și ținut pentru zile negre.

Și uite-așa, avem un caz de frupt în postul Paștelui din bani europeni. Care, dacă ăștia cu Europa nu intră peste noi, se va șterge complet din memoria colectivă.

O imagine cât o mie de cuvinte